vlăstar (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)VLĂSTÁR, vlăstare, s. n. 1. Lăstar.
2. Fig. Descendent, coborâtor al unei familii. [
Pl. și: (
m.)
vlăstari] – Din
ngr. vlastári.vlăstar (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)vlăstár (-re), s. n. – Mlădiță, puiet. –
Var. lăstar. Mr.,
megl. vlăstar. Mgr. βλαστάριον, prin intermediul
bg. vlastara, vlastari, var. din
bg.,
sb. lastar (Miklosich, Fremdw., 104; Tiktin;
cf. Vasmer,
Gr., 88),
cf. alb. vljastar, tc. lastaria. –
Der. (v)lăstăret, s. n. (crîng, lăstăriș);
(v)lăstări, vb. (a da lăstari);
vlăstăriș, s. n. (mulțime de lăstari).
vlăstar (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)vlăstár s. n.,
pl. vlăstárevlăstar (Dicționaru limbii românești, 1939)vlăstár și
lăstár m. și n., pl.
e (ngr.
vlastári, d. vgr.
blastárion; bg.
vlastár și
lastár, vsl.
vlastarĭ). Ramură răsărită de curînd:
vlăstarĭ tinerĭ răsărițĭ din tulpinele unor giganțĭ trîntițĭ de furtună (A. Frunză, VR. 1922, 7, 77).
Fig. Odraslă, progenitură:
educarea tinerelor vlăstare, ultimu vlăstar al uneĭ familiĭ. Munt. Lăstăriș:
staŭ la umbră în lăstar (Br.-Voĭn. Puĭul). – Și
vlăstáre, f., pl.
ărĭ.vlăstar (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)vlăstar m.
1. primul colț sau germen ce dau semințele plantelor;
2. ramură nouă sau frunză ieșită din rădăcina cea veche;
3. ramură tânără altoită pe altă plantă;
4. fig. progenitură. [Gr. mod. VLASTÁRI, mlădiță].
vlăstar (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)VLĂSTÁR, vlăstare, s. n. 1. Lăstar.
2. Fig. Urmaș, descendent (al unei familii). [
Pl. și: (
m.)
vlăstari] — Din
ngr. vlastári.