vioiciune - explicat in DEX

vioiciune (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
VIOICIÚNE, vioiciuni, s. f. 1. Calitatea de a fi vioi; sprinteneală, zburdălnicie, agerime în mișcări; însuflețire, animație. ♦ Neastâmpăr, strălucire, expresie vie; elan, avânt. 2. Capacitatea de a înțelege cu ușurință ceva, de a reacționa spontan la ceva; istețime; spontaneitate. [Pr.: -vi-o-i-] – Vioi + suf. -iciune.

vioiciune (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
vioiciúne (vi-o-i-ciu-) s. f., g.-d. art. vioiciúnii

vioiciune (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
vioiciune f. 1. însușirea celor vioaie; 2. ardoare extremă: vioiciunea pasiunilor; 3. lustru foarte viu: vioiciunea colorilor; 4. fig. promptitudine de a concepe, de a imagina: vioiciunea minții; 5. se zice de stil, de conversațiune. [Derivațiune analogică din vioiu].

vioiciune (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
VIOICIÚNE s. f. 1. Calitatea de a fi vioi; sprinteneală; zburdălnicie, agerime în mișcări; însuflețire, animație. ♦ Neastâmpăr, strălucire, expresie vie; elan, avânt. 2. Capacitatea de a înțelege cu ușurință ceva, de a reacționa spontan la ceva; istețime; spontaneitate. [Pr.: vi-o-i-] — Vioi + suf. -iciune.

vioicĭune (Dicționaru limbii românești, 1939)
vioicĭúne f. (d. vioĭ). Calitatea de a fi vioĭ: vioicĭunea veverițelor, a copiilor, a colorilor [!], a mințiĭ, a stiluluĭ. Loc. adv. A răspunde cu vioicĭune.