vestigiu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)VESTÍGIU, vestigii, s. n. (
Livr.) Urmă din trecut; rămășiță a ceva vechi, dispărut de mult (și care prezintă o importanță documentară, culturală etc.). – Din
fr. vestige, lat. vestigium.vestigiu (Dicționar de neologisme, 1986)VESTÍGIU s.n. Urmă, rămășiță a ceva dispărut demult. [Pron.
-giu. / cf. fr.
vestige, lat.
vestigium].
vestigiu (Marele dicționar de neologisme, 2000)VESTÍGIU s. n. urmă, rămășiță a ceva dispărut demult. (< fr.
vestige, lat.
vestigium)
vestigiu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)vestígiu [
giu pron. giu]
s. n.,
art. vestígiul; pl. vestígii, art. vestígiile (-gi-i-)vestigiu (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)vestigiu n. urmă.
vestigiu (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)VESTÍGIU, vestigii, s. n. Urmă din trecut; rămășiță a ceva vechi, dispărut de mult (și care prezintă o importanță documentară, culturală etc.). — Din
fr. vestige, lat. vestigium.vestigiŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)*vestígiŭ n. (lat.
vestigium. V.
investig).
Rar. Urmă:
vestigiile uneĭ civilizațiunĭ.