ce (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)ce pron. inter. și
rel. –
1. Pron. și
adj. inter. De ce, la ce, pentru ce. –
2. Pron.,
adj. și
adv. exclamativ; cu această funcție este adesea însoțit
de mai –
Ce de! –
3. Pron. și
adj., exprimînd o interogație indirectă, după
vb. declarandi sau
sentiendi. –
4. Care (
pron. rel.) –
Cel ce. Ce și cum. –
Ce e drept. –
Cine știe ce. –
Numai ce. –
Cît pe ce. Pe ce... pe atît. –
5. Înainte de
vb. a fi, indică o definiție ai cărei termeni sînt inversați, obiectul sau persoana definite fiind precedate de noțiunea care le definește:
ființă ticăloasă ce sînt (Negruzzi);
prost ce ești (Creangă). –
6. (Înv.) Dar (cu acest sens, astăzi se folosește
ci). –
7. (
S. m. sing.) Ceva, un lucru oarecare, un obiect nedeterminat. –
Mr. țe, ți, megl. ți, istr. țe. Lat. quid (Diez, I, 123; Pușcariu 326; Candrea-Dens., 296; REW 6953; DAR);
cf. it. che, prov.,
cat.,
fr.,
sp.,
port. que. Pentru adăugarea lui
mai (2),
cf. modismul
sp. qué cosa más bonita „ce lucru minunat!”. Sensul 5 se poate explica fie prin valoarea relativă a lui
ce (=
ființă ticăloasă care sînt), fie prin funcția sa exclamativă (
ce ființă ticăloasă sînt). Ce este identic cu
conj. ci (
cf. sensul 6) care s-a despărțit de el în epoca modernă (
sec. XVII-XVIII), cu sensul specializat de „dar”. Identitatea sa nu prezintă îndoieli, și este frecventă, în textele vechi, folosirea lui
ce cu accepția modernă a lui
ci (
mr. ți),
cf. Pușcariu 358 și DAR.Totuși, Cipariu,
Gram., 115 și Tiktin au încercat să-l explice pe
ci plecînd de la
quin. Compară
căci (
înv. căce),
cf. că; ceva (
mr. țîva),
adv. și
pron. indef. (
înv.), cu
va (‹
a voi), cu
var. cevași, cevașilea; fiece, pron. indef.;
oarece, pron. indef., cu
var. oareș(i)ce; orice, pron. indef.;
niște, art. indef., în loc de
nișce ‹
nu șt(iu) ce; verice, pron. indef.