veșcă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)VÉȘCĂ, vești, s. f. Coajă de copac din care se face marginea circulară a sitelor, cercul din jurul pietrelor de moară și al râșnițelor etc.;
p. ext. obiect făcut din această coajă (mai ales sită). – Din
ucr. večka.veșcă (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)véșcă,
véște, s.f. (reg.)
1. văcălie.
2. tipar în care se pune cașul.
veșcă (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)véșcă, vești, s.f. –
1. Coajă de copac din care se face marginea circulară a sitelor.
2. Cercul de lemn ondulat, din jurul pietrelor de moară și al râșnițelor, care nu permit să iasă făina afară (ALR 1956: 178): „Îi colbu care se strânje la veșca morii” (Bilțiu 2001: 340). – Din ucr. veska (Felecan 1983).
veșcă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)véșcă s. f.,
g.-d. art. véștii; pl. veștiveșcă (Dicționaru limbii românești, 1939)véșcă f., pl.
ște, ștĭ și
șcĭ, și (Trans. și)
vécă și
veacă, pl.
vecĭ (vsl.
vĭeko, pleoapă, capac; rus.
vĭeko, coșuleț, pleoapă, dim.
vĭečko, coșuleț, de unde și ung.
véska, oboroc). Văcălie. Tiparu în care se pune cașu.
A fi trecut și pin [!] cĭur, și pin veșcă (și pin sită, și pin cĭur saŭ
și pin cĭur, și pin dîrmon), a fi trecut pin toate relele, a avea experiența vițiilor.
veșcă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)veșcă f.
1. tipar în care se strânge cașul;
2. Mold. văcălie:
a fi purtat și în ciur și în veșcă, a trece prin ciur și prin dârmon, a fi deprins cu toate necazurile. [Cf. ung. VÉSKA, baniță, cutie].
veșcă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)VÉȘCĂ, vești,
s. f. Coajă de copac din care se face marginea circulară a sitelor, cercul din jurul pietrelor de moară și al râșnițelor etc.;
p. ext. obiect făcut din această coajă (mai ales sită). — Din
ucr. večka.