vai (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)VAI interj. Cuvânt care exteriorizează sentimente (intense) de:
a) durere, suferință, deprimare, deznădejde;
b) compătimire, milă, regret, necaz, ciudă;
c) bucurie, plăcere, admirație, entuziasm;
d) nerăbdare;
e) surpriză. ♦
Loc. adj. și adv. (Substantivizat)
Ca vai de lume = (care se află) într-o stare foarte rea, în ultimul grad; (care este) foarte rău, foarte prost. ♦ (Substantivat,
n.) Tânguire, plânset, strigăt jalnic;
p. ext. suferință, durere. ♦
Expr. A fi vai (și amar) de = a fi rău de cineva, a se afla într-o situație grea, jalnică.
Cu chiu, cu vai sau
cu chiu și vai = cu mare greutate, după multă osteneală; abia-abia. –
Cf. lat. vae.vai (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)vái interj. – Exprimă durerea sau suferința. –
Mr. vai. Creație expresivă,
cf. lat. vae (REW 9126; Pascu, I, 182;
der. directă nu este posibilă),
ngr. βαί (Ronzevalle 170),
ebr. way, alb.,
bg.,
sb. vaj, it. guai. Este dubletul lui
vah, interj. din
tc. vah, ngr. βάχ (Tiktin). –
Der. valeu (
var. vaileu, vaileo),
interj. (vai), cu
l expresiv,
cf. au ›
aoleu; vaiet (
var. vaet, va(i)er),
s. n. (vai, plîngere, jelanie);
văita (
var. vă(i)eta, vă(i)era),
vb. refl. (a se plînge, a se tîngui), uz general (
ALR, I, 139; legătura cu
alb. vajtoń, cf. Philippide, II, 740 și Candrea, nu pare directă);
văicări (
var. văicăra),
vb. refl. (a se plînge, a se tîngui), probabil cu alterarea
suf. expresiv -
li sau
-ni, cf. bondăni, bondări (prezența lui
c nu este clară,
cf. bg. vaikam);
văicăreală (
var. văicăritură, văitătură),
s. f. (tînguit, lamentare);
văina, vb. refl. (a se plînge), prin contaminare cu
căina (Tiktin). Legătura lui
a se văita cu
lat. vagĭtāre nu este posibilă,
cf. REW 9126.
vai (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)vai interj.
vaĭ (Dicționaru limbii românești, 1939)vaĭ interj. de durere, regret, amenințare și regret (lat.
vae, it.
guai, alb. bg. sîrb. turc.
vaĭ, litv.
wai, germ.
we):
Vaĭ, ce nenorocire ! Vaĭ, săracu ! Vaĭ de ceĭ învinșĭ ! Vaĭ de capu tăŭ ! Vaĭ și amar de tine ! Vaĭ voŭă, fariseilor ! (Ev.).
Vaĭ de bogăția luĭ ! Cu chiŭ, cu vaĭ, cu mare anevoință:
am ajuns cu chiŭ, cu vaĭ. Ca vaĭ de (superlativu răuluĭ):
ostenit ca vaĭ de el, ca vaĭ de capu luĭ, ca vaĭ de lume, o casă ca vaĭ de ĭa [!], ca vaĭ de capu eĭ ! V.
ŭa.vai (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)vai! int. exprimă:
1. o durere, o părere de rău:
vai de cei învinși! 2. un blestem:
vai și amar de tine ! 3. 0 anevoință:
cu chin, cu vai!
4. superlativul răului:
ostenit ca vai de el! [Lat. VAE].
vai (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)VAI interj. Cuvânt care exteriorizează sentimente (intense) de:
a) durere, suferință, deprimare, deznădejde;
b) compătimire, milă, regret, necaz, ciudă;
c) bucurie, plăcere, admirație, entuziasm;
d) nerăbdare;
e) surpriză.
Loc. adj. și adv. (Substantivat)
Ca vai de lume = (care se află) într-o stare foarte rea, în ultimul grad; (care este) foarte rău, foarte prost. ♦ (Substantivat,
n.) Tânguire, plânset, strigăt jalnic;
p. ext. suferința, durere.
Expr. A fi vai (și amar) de... = a fi rău de cineva, a se afla într-o situație grea, jalnică.
Cu chiu, cu vai sau cu chiu și vai = cu mare greutate, după multă osteneală; abia-abia. —
Cf. lat. vae.