vânt (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)VÂNT, vânturi, s. n. 1. Deplasare pe orizontală a unei mase de aer provocată de diferența de presiune existentă între două regiuni ale atmosferei. ◊
Vânt rău = întâmplare nenorocită care lovește pe cineva. ◊
Loc. adv. Ca vântul = foarte repede. ◊
Expr. Ce vânt te aduce? se spune cuiva care a venit pe neașteptate.
A se așterne vântului = a alerga foarte repede.
A se duce pe aripi de vânt = a se duce foarte repede.
Bate vântul, se spune când un loc, de obicei populat, este (temporar) pustiu.
A-i bate (sau
a-i sufla cuiva)
vântul în buzunare = a nu avea nici un ban, a fi foarte sărac.
A arunca banii în vânt = a cheltui fără socoteală.
Din (sau
de la)
cele patru vânturi = din toate părțile, de pretutindeni.
A vedea dincotro bate vântul = a-și da seama de o situație, înainte ca lucrurile să se precizeze cu claritate.
A-l bate vântul (pe cineva) = a fi extrem de slab sau de slăbit. (Rar)
A se duce pe vânturi = a se risipi, a se prăpădi.
2. Aer, văzduh. ◊
Loc. adv. În vânt =
a) în gol;
b) în sus;
c) fig. fără folos, zadarnic.
3. Curent de aer creat pe cale artificială (cu un dispozitiv, cu evantaiul etc.).
4. (În
expr.)
A face vânt =
a) a împinge, a arunca, a azvârli;
p. ext. a da afară (dintr-o slujbă);
b) (
fam.) a scăpa de cineva.
A-și face (sau, rar,
a-și da)
vânt = a-și lua avânt, a porni cu viteză, cu avânt.
A lua vânt = (despre cai) a porni, cu viteză mare (scăpând de sub controlul conducătorului).
5. (
Astron.; în sintagma)
Vânt solar = flux de protoni și neutroni emiși continuu de Soare. –
Lat. ventus.