vanitate (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)VANITÁTE, vanități, s. f. Ambiție neîntemeiată; dorință de a face impresie; orgoliu, trufie, îngâmfare, înfumurare; (la
pl.) deșertăciune, zădărnicie. – Din
fr. vanite, lat. vanitas, -atis.vanitate (Dicționar de neologisme, 1986)VANITÁTE s.f. Ambiție deșartă și trufașă; trufie, înfumurare, îngâmfare. ♦ Deșertăciune. [Cf. lat.
vanitas, fr.
vanité].
vanitate (Marele dicționar de neologisme, 2000)VANITÁTE s. f. ambiție deșartă și trufașă; orgoliu, trufie, înfumurare, îngâmfare. ◊ deșertăciune. (< fr.
vanité, lat.
vanitas)
vanitate (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)vanitáte s. f., g.-d. art.
vanitắții; (lucruri zadarnice) pl.
vanitắțivanitate (Dicționaru limbii românești, 1939)*vanitáte f. (lat.
vánitas, -átis). Caracteru de a fi van saŭ vanitos, deșertăcĭune:
vanitatea gloriiĭ, vanitatea celor ce umblă după decorațiunĭ. Lucru van:
a disprețui vanitățile.vanitate (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)vanitate f. deșertăciune:
vanitatea vanităților.vanitate (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)VANITÁTE, (2)
vanități, s. f. 1. Ambiție neîntemeiată; dorință de a face impresie; orgoliu, trufie, îngâmfare, înfumurare.
2. (La
pl.) deșertăciune, zădărnicie. — Din
fr. vanite, lat. vanitas, -atis.