valma (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
válma (pop.; în expr.) s. f. art.
valma (Dicționaru limbii românești, 1939)
válma (în de-a válma) loc. adv. (vsl. valŭmŭ, rus. válom, valit, cu grămada, în valurĭ, d. val, val; ceh. valem, valme, cu grămada, valmo, undulînd [!], curgînd răpede [!]. Tot așa: sudalmă d. ung. szidalom. Cp. și cu aidoma). În comun, amestecat, la un loc, claĭe peste grămadă: a pune, a arunca de-a valma. V. podmol.
valma (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
valma f. confuziune: periră ’n valma răsvrătitelor talazuri ║ (de-a) 1. în comun; 2. într’un mod confuz. [Rus. VALOMŬ, cu duiumul, în massă (ca valurile mării)].