vale (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)VÁLE, văi, s. f. 1. Depresiune, adâncitură de teren alungită, străbătută (permanent sau vremelnic) de o apă curgătoare; regiune de șes situată sub nivelul ținuturilor din jur (și udată de o apă curgătoare). ◊ (În limbajul biblic)
Valea plângerii (sau
a lacrimilor) = pământul (considerat ca loc al suferințelor și al durerii). ◊
Loc. adj. și adv. (De) mai la vale = (de) mai departe, care urmează, în continuare. ◊
Loc. adv. la vale = la coborâș; în jos; în josul apei.
De vale = la capătul coborâșului, acolo unde începe valea; mai departe (în sensul coborârii). ◊
Expr. (
Fam.)
A-și lua valea = a pleca, a fugi (de undeva). ♦ (
Fam.; cu valoare de
interj.;
art.) Pleacă! plecați (imediat)!
2. (
Reg.) Apă curgătoare; albia unei ape curgătoare. –
Lat. vallis.vale (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)vále (vắi), s. f. –
1. Depresiune. –
2. Luncă, bazin. –
3. Rîu, curent. –
4. Partea de jos. –
Mr. vale, megl. vali, istr. vǫle. Lat. vallis (Pușcariu 1854; REW 9134),
cf. it.,
sp.,
port. valle, fr. val, cat. vall. –
Der. devale, adv. (în jos, în partea joasă a unei văi sau a unei regiuni muntoase),
cf. fr. dévaler, cat. devall; văios, adj. (plin de văi și rîpe);
văiugă, s. f. (
Mold. vale);
vălcea (
var. vîlcea, vîlcel),
s. f. (vale mică; pîrîu), cu
suf. dim. -
cea (Pușcariu 1853; Iordan,
Dift., 59 și Candrea, din
lat. vallĭcĕlla);
vălean, s. m. (locuitor al unei regiuni joase). – Din
rom. provin
bg. válog (Capidan,
Raporturile, 234),
sb. vala.vale (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)vále s. f., art.
válea, g.-d. art.
văíi; pl.
văivale (Dicționaru limbii românești, 1939)vále f., pl.
văĭ (lat.
vallis, it. sp. pg.
valle, pv. fr.
val). Mare adîncătură între munțĭ orĭ între dealurĭ:
văile Carpaților, valea Dunăriĭ. Pripor, scoborîș:
încet cu calu, c´aicĭ e vale. Vale a lacrămilor, a plîngeriĭ, regiune a nenorociriĭ față de alta maĭ fericită (de ex., față de paradis).
La vale, în scoborîre (pe un drum de uscat orĭ pe un rîŭ):
e ușor de mers la vale, plutele merg pe Siret la vale pînă la Galațĭ. Maĭ jos de:
Galațiĭ sînt la vale de Brăila. De vale, V.
devale. Calea-valea, așa maĭ merge, se poate, e admisibil:
să mă duc călare, calea valea. Dar pe jos, e greŭ ! Ce maĭ la deal, la vale ? ce să maĭ perdem [!] timpu, ce să maĭ vorbim în zadar:
Ce maĭ la deal la vale: pune masa ! –
Greŭ la deal, răŭ la vale, e greŭ și așa, și așa.
A lua la vale (după un vechĭ obiceĭ de a duce pe cineva la rîŭ și a-l muĭa în apă), a lua de sus, a lua în rîs, a considera inferior:
nu te lăsa să te ĭa la vale !vale (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)vale f.
1. spațiu între doi munți;
la vale, coborând muntele în jos, mai departe:
ce mai la deal la vale? pentru ce atâta zăbavă sau șovăire? 3. fig. valea lacrimilor, pământul, în raport cu cerul. [Lat. VALLIS]. V.
calea-valea.vale (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)VÁLE, văi, s. f. 1. Formă negativă de relief, formată prin acțiunea unei ape curgătoare sau a unui ghețar. ◊ (
Bis.)
Valea plângerii (sau
a lacrimilor) = Pământul considerat ca loc al suferințelor și al durerii, în raport cu cerul.
Loc. adj. și adv. (De) mai la vale = (de) mai departe, care urmează, în continuare. ◊
Loc. adv. La vale = la coborâș; în jos; în josul apei.
De vale = la capătul coborâșului, acolo unde începe valea; mai departe (în sensul coborârii). ◊
Expr. (
Fam.)
A-și lua valea = a pleca, a fugi (de undeva). ♦ (
Fam.; cu valoare de
interj.;
art.) Pleacă! plecați (imediat)!
2. (
Reg.) Apă curgătoare; albia unei ape curgătoare. —
Lat. vallis.