val (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)VAL1, valuri, s. n. I. 1. Masă de apă care înaintează prin mișcări oscilatorii la suprafața unei mări, a unui fluviu etc., formând creste și adâncituri; talaz. ◊
Loc. adv. Val-vârtej = în mare grabă, foarte repede; vijelios.
În valuri sau
valuri-valuri =
a) unul după altul, succesiv;
b) din plin, cu grămada. ◊
Expr. Valurile vieții (sau
lumii, lumești) = greutățile, încercările prin care trece omul în viață; vicisitudinile vieții.
Valurile tinereții = inconsecvența, dibuirile inerente vârstei tinere.
Valul (sau
valurile)
vremii = curgere, trecere a vremii (cu toate evenimentele ei).
2. P. anal. Ceea ce se mișcă, vine în cantitate mare sau se năpustește ca niște valuri (
I 1); ceea ce poate fi comparat (ca formă și mișcare) cu un val.
3. Fig. (
Înv. și
pop.) Încercare grea; neplăcere, necaz.
II. 1. Cantitate de țesătură înfășurată pe un cilindru special de lemn sau de carton; vălătuc, trâmbă. ◊
Val de tei = sul făcut din șuvițe lungi de scoarță de tei care se folosesc ca sfoară de legat.
2. (
Tipogr.) Piesă cilindrică de metal la presele de imprimat și de fălțuit.
3. (
Reg.) Tăvălug.
4. (
Pop.) Sul mobil de lemn sau de metal, pe care se înfășoară lanțul care ține găleata la o fântână.
5. (În sintagma)
Valul ștreangului = lațul cu care se prinde ștreangul sau șleaul de crucea căruței. – Din
sl. valŭ.val (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)VAL2, valuri, s. n. Meterez de pământ care servea în antichitate ca fortificație militară. – Din
lat. vallum. Cf. germ. Wall, it. vallo.val (Dicționar de neologisme, 1986)VAL s.n. Formă de relief din jurasic, reprezentând o vale
sinclinală. [< fr., engl.
val].
val (Marele dicționar de neologisme, 2000)VAL s. n. meterez de pământ, ca fortificație militară. (< lat.
vallum, germ.
Wall, it.
vallo)
val (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)val (valuri), s. n. –
1. Undă, talaz. –
2. Vălătuc, țesătură înfășurată pe un cilindru. –
3. Piesă cilindrică de metal la mașina tipografică. –
4. Încercare grea, neplăcere, necaz. –
5. Barieră, obstacol, meterez.
Sl. valŭ (Miklosich,
Slaw. Elem., 16; Cihac, II, 443; Conev 38),
bg.,
sb.,
cr.,
slov.,
ceh.,
rus. val, alb. valë (Philippide, II, 657). Pentru sensul 5,
cf. germ. Wall (
der. directă din
germ., propusă de Candrea, nu este sigură). –
Der. vălășag, s. n. (necaz, neplăcere),
sec. XVII,
înv.;
vălui, vb. (a înfășura; a înconjura; a chinui, a supăra; a undui, a face valuri);
învălui, vb. (a înfășura în; a rula; a împrejmui, a înconjura; a chinui, a supăra;
refl., a se învîrti);
învăluială (
var. învăluitură),
s. f. (rulare;
înv., chin, suferință);
învălura, vb. (a învălui, a înconjura, a chinui, a supăra);
văluros, adj. (cu valuri mari);
vălătuc, s. n. (tăvălug, rulou, cilindru; val de pînză rulată; val puternic, tălăzuire; specie de chirpici cilindric, din lut amestecat cu paie), probabil
der. expresiv,
cf. tăvăluc; (în)vălătuci, vb. (a înfășura, a rula; a face vălătuci, a construi cu pămînt bătătorit);
înveli (
var. înv. învăli),
vb. (a înfășura; a acoperi; a pune acoperiș pe o casă;
Trans., a pune vălul de mireasă; a înfășura urzeala pe sul; a ascunde), de la
val, sau direct din
sl. valiti; înveliș, s. n. (acoperitoare, copertă, strat exterior);
învelitoare (
var. învălitoare),
s. f. (înveliș; cuvertură, plapumă; batic, șal; acoperiș);
învelitură, s. f. (acoperămînt; șal);
desveli, vb. (a descoperi, a dezbrăca). –
Cf. vălări, valma, năvăli, prăvăli.val (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)val s. n., pl.
válurival (Dicționaru limbii românești, 1939)1) val n., pl.
urĭ (vsl.
valŭ, val, talaz, undă,
valiti, a rostogoli; bg.
val, sul, vălătuc, cilindru; sîrb.
val, val, talaz,
valj, cilindru, rus.
val, val, talaz, cilindru, dim.
válik. V.
în-, nă- și
pră-vălesc, pod-, pri- și
za-val, răz-vală, tăvăluc, valma, văluĭesc). Ridicătură de apă cauzată de vînt orĭ de trecerea repede a unuĭ bastiment orĭ de alt corp care mișcă apa. (V.
talaz).
Fig. Valurile lumiĭ, valurile vĭețiĭ, zbucĭumu saŭ vîrteju lumiĭ. A nu avea val (vechĭ), a nu avea turburare [!]. Sul, vălătuc, trîmbă:
val de pînză. Valț.
val (Dicționaru limbii românești, 1939)2) *val n., pl.
urĭ (lat.
vallum). Înălțătură de pămînt scos din șanț și pus alăturea ca să oprească o năvală, cum făceaŭ Romaniĭ în prejuru [!] tabereĭ lor.
Valu luĭ Traĭan, un șanț colosal în sudu Basarabiiĭ și´n Dobrogea. V.
hindichĭ.val (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)val n.
1. apă de mare, de râu șau de lac, agitată și ridicată de furtună:
corabia mare și valuri mari o bat; 2. prin analogie, ceea ce seamănă valurilor:
pe valul pieptului AL.
valurile verzi de grâne EM.
lampele revarsă valuri lucitoare BOL.;
3. fig. necaz, păs:
omul e dator să lupte cu valurile vieții CR.;
a face cuiva val, a-l necăji, a-i pune piedici (cf.
învăluì);
4. turburare violentă:
aruncă țara în valuri noui BĂLC. [Șlav. VALŬ, undă].
val (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)val n.
1. ceea ce se înfășură și formează un sul:
val de pânză; 2. massă cilindrică:
un val de iarbă, val de pământ; 3. în tipografie, sulul la presă care alimentează literele cu cerneală. [Bulg. VAL, sul].