vagabondaj - explicat in DEX

vagabondaj (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
VAGABONDÁJ s. n. Vagabondare; starea celui care vagabondează. ♦ Infracțiune comisă de omul capabil de muncă ce refuză să exercite o ocupație, fără domiciliu stabil și lipsit de mijloace cinstite de trai. – Din fr. vagabondage.

vagabondaj (Dicționar de neologisme, 1986)
VAGABONDÁJ s.n. Vagabondare; starea celui care vagabondează, situația de vagabond. [< fr. vagabondage].

vagabondaj (Marele dicționar de neologisme, 2000)
VAGABONDÁJ s. n. vagabondare. ◊ starea celui care vagabondează. (< fr. vagabondage)

vagabondaj (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
vagabondáj s. n., (infracțiuni) pl. vagabondáre

vagabondaj (Dicționaru limbii românești, 1939)
*vagabondáj n., pl. e și urĭ (fr. vagabondage). Iron. Haĭmanalîc, starea celuĭ fără domiciliŭ și fără ocupațiune serioasă: vagabondaju Țiganilor.

vagabondaj (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
vagabondaj n. starea de vagabond.

vagabondaj (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
VAGABONDÁJ, (2) vagabondaje, s. n. 1. Vagabondare; starea celui care vagabondează. 2. Infracțiune comisă de o persoană fără domiciliu, fară ocupație stabilă, fără mijloace de subzistență, care trăiește din expediente. — Din fr. vagabondage.