vătămător (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)VĂTĂMĂTÓR, -OÁRE, vătămători, -oare, adj.,
s. f. 1. Adj. Care vatămă sau poate vătăma; dăunător, păgubitor, stricător. ♦ (Substantivat,
m.) Nume dat insectelor (sau altor animale) care produc stricăciuni plantelor de cultură.
2. S. f. Plantă erbacee din familia leguminoaselor, cu flori galbene-aurii, cu fructul o păstaie, întrebuințată ca plantă medicinală și de nutreț (
Anthyllis vulneraria).
3. S. f. Plantă graminacee cu frunze păroase, cu floarea grupată în spiculețe (
Bromus commutatus). –
Vătăma +
suf. -ător.vătămător (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)vătămătór1 adj. m., pl.
vătămătóri; f. sg. și pl.
vătămătoárevătămător (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)vătămătór2 (insectă) (rar) s. m., pl.
vătămătórivătămător (Dicționaru limbii românești, 1939)vătămătór, -oáre adj. Care vatămă:
beția e vătămătoare sănătățiĭ. Fig. Păgubitor:
lucru vătămător intereselor mele.vătămător (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)vătămător a.
1. care vatămă;
2. fig. păgubitor.
vătămător (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)VĂTĂMĂTÓR, -OÁRE, vătămători, -oare, adj.,
s. f. 1. Adj. Care vatămă sau poate vătăma; dăunător, păgubitor, stricător. ♦ (Substantivat,
m.) Nume dat insectelor (sau altor animale) care produc stricăciuni plantelor de cultură.
2. S. f. Plantă erbacee din familia leguminoaselor, cu flori galbene-aurii, cu fructul o păstaie, folosită ca plantă medicinală sau ca nutreț (
Anthyllis vulneraria).
3. S. f. Plantă graminee cu frunze păroase, cu floarea grupată în spiculețe (
Bromus commutalus). —
Vătăma +
suf. -
ător.