vărguță (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)VĂRGÚȚĂ, vărguțe, s. f. Diminutiv al lui
vargă; vărguliță. –
Vargă +
suf. -uță.vărguță (Dicționaru limbii românești, 1939)vărgúță f., pl.
e (dim. d.
vargă, vergĭ. D. rom. vine ngr.
vergitsa). Vargă mică.
Vărguță magică, o vărguță (nuĭelușă) de lemn de alun cu care vechiĭ fărmăcătorĭ [!] pretindeaŭ că pot descoperi izvoarele ascunse, comorile ș. a. Eĭ ziceaŭ că, dac´o țiĭ orizontal între degete, începe să se învîrtească și, pin [!] asta, arată locu lucruluĭ ascuns. Foarte mulțĭ cred și azĭ într´însa, cum cred și în alte erorĭ. Alchimiștiĭ tot cu vărguța lucraŭ și eĭ. Mesmer, un medic german mort la 1815, avea și el o vărguță ale căreĭ emanațiunĭ, zicea el, distribuĭaŭ fluidu magnetic pe părțile corpuluĭ pe care-l atingea. – Barb.
baghetă.vărguță (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)VĂRGÚȚĂ, vărguțe, s. f. Diminutiv al lui
vargă; vărguliță. —
Vargă +
suf. -
uță.