vânător - explicat in DEX

vânător (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
VÂNĂTÓR, vânători, s. m. 1. Persoană care vânează, care practică vânătoarea. ♦ Fig. (Peior.) Persoană care caută să obțină prin orice mijloace o situație, un post (pe care nu-l merită), să parvină. 2. Soldat dintr-o veche unitate militară (formată din pedestrași și călărime). 3. (În sintagma) Vânător de munte = ostaș infanterist special instruit, echipat și inzestrat pentru a lupta în regiuni muntoase. – Lat. venatorem.

vânător (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
vânătór s. m. pl. vânătóri

vânător (Dicționar de argou al limbii române, 2007)
vânător, vânători s. m. (intl.) conductor de tren.

vânător (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
vânător m. 1. cel ce vânează, cui îi place vânătoarea; 2. pl. corp de trupe: armata română numără douăzeci regimente de vânători. [Lat. VENATOREM].

vânător (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
VÂNĂTÓR, vânători, S. m. 1. Persoană care vânează, care practică vânătoarea. ♦ Fig. (Peior.) Persoană care caută să obțină prin orice mijloace o situație, un post (pe care nu-l merită), să parvină. 2. Soldat dintr-o veche unitate militară (formată din pedestrași și călărime). 3. (în sintagma) Vânător de munte = ostaș infanterist special instruit, echipat și înzestrat pentru a lupta în regiuni muntoase. — Lat. venatorem.