uz (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)UZ, uzuri, s. n. 1. Faptul sau posibilitatea de a folosi ceva; întrebuințare, folosire; folosință. ◊
Loc. vb. A face uz de... = a (se) folosi de... ◊
Expr. Scos (sau
ieșit) din uz = care nu (se) mai folosește.
2. Spec. (
Jur.) Dreptul de a se folosi de un lucru care este proprietatea altuia.
3. Uzanță, obicei.
4. (
Înv.) Comportare, manieră. – Din
lat. usus, it. uso.uz (Dicționar de neologisme, 1986)UZ s.n. 1. Folosire, întrebuințare; folosință. ♦ (
Jur.) Dreptul de a se folosi de un lucru care este și rămâne proprietatea altuia.
2. Uzanță, datină, obicei, cutumă. [< lat.
usus, cf. fr.
us, it.
uso].
uz (Marele dicționar de neologisme, 2000)UZ s. n. 1. folosire, întrebuințare. 2. uzanță. 3. (jur.) dreptul de a se folosi de un lucru care este și rămâne proprietatea altuia. (< lat.
usus, it.
uso)
uz (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)uz (-zuri), s. n. – Întrebuințare.
Lat. usus (
sec. XIX). –
Der. uza, vb., din
fr. user; uzaj, s. n., din
fr. usage; uzanță, s. f., din
fr. usance; uzita, vb. (a folosi), după
lat. usitatus; uzual, adj., din
fr. usuel, lat. usualis; usucapiune, s. f., din
lat. usucapio; uzufruct, s. n., din
lat. usufructus; uzufructar, s. m., din
fr. usufructaire; uzură, s. f., din
fr. usure; uzurar, adj., din
fr. usuraire; uzurpa, vb., din
fr. usurper; uzurpator, adj., din
fr. usurpateur.uz (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)uz s. n.,
pl. úzuriuz (Dicționaru limbii românești, 1939)*uz n., pl.
urĭ (lat.
usus). Întrebuințare, folosință:
lucrurile se tocesc pin [!] uz. Obiceĭ, practică:
vorbă ĭeșită din uz, uzu e norma vorbiriĭ, uzurile poporuluĭ la Crăcĭun. Manieră, experiența societățiĭ:
îĭ lipsește uzu lumiĭ.uz (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)uz n.
1. acțiunea și dreptul de a uza;
2. întrebuințarea ordinară a vorbelor, așa cum se practică de majoritatea națiunii:
uzul e norma vorbirii, vorbă ieșită din uz; 3. datină în genere adoptată:
uzuri nupțiale; 4. experiența societății, deprinderea bunelor maniere:
îi lipsește uzul.uz (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)Uz n. afluent de-a dreapta Trotoșului, udă județul Bacău.
uz (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)UZ, uzuri, s. n. 1. Faptul sau posibilitatea de a folosi ceva; întrebuințare, folosire; folosință.
Loc. vb. A face uz de... = a (se) folosi de... ◊
Expr. Scos (sau
ieșit)
din uz = care nu (se) mai folosește.
2. Spec. (
Jur.) Dreptul de a se folosi de un lucru care este proprietatea altuia.
3. Uzanță, obicei.
4. (
înv.) Comportare, manieră. —
Din lat. usus, it. uso.