ura (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ÚRA1 interj. Exclamație care exprimă însuflețire, entuziasm, aprobare, îndemn etc. – Din
rus. ura, fr. hourra.ura (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)URÁ2, urez, vb. I.
1. Tranz. (Construit cu dativul) A adresa cuiva o dorință de bine (cu prilejul unei aniversări, al unui început de acțiune etc.); a închina în sănătatea cuiva.
2. Intranz. A recita versuri populare care conțin urări, când se umblă cu colindul. –
Lat. orare.ura (Marele dicționar de neologisme, 2000)ÚRA1 I. interj. exclamație care exprimă aprobare, entuziasm.
II. s. n. (pl.) strigăt entuziast de aprobare, de adeziune; aclamație. (< rus.
ura, fr.
hourra)
ura (Marele dicționar de neologisme, 2000)URÁ2 vb. tr. a exprima o dorință de bine la adresa cuiva; a felicita; a colinda, recitând versuri populare. (< lat.
orare)
ura (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)úra interj. – Exclamație de entuziasm, de aprobare, de îndemn.
Fr. hourra. –
Der. urale, s. f. pl. (ovații).
ura (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)urá (-réz, át), vb. –
1. A cuvînta, a vorbi în public pentru a emoționa, pentru a convinge sau pentru a binecuvînta. –
2. A face urări de fericire, a binecuvînta, a felicita. –
3. A cînta sau a recita versuri cu ocazia Anului Nou. –
Mr. or, ura. Lat. ōrāre (Cipariu,
Gram., 44; Densusianu,
Rom., XXVIII, 61; Șeineanu,
Semasiol., 86; Pușcariu 1830; Densusianu,
GS, II, 20; REW 6081),
cf. it. orare, prov.,
cat.,
sp.,
port. orar, v. fr. orer, alb. ureum, uron (Philippide, I, 649). –
Der. urăciune, s. f. (urare; felicitare; cîntec de sărbătoare),
cf. orație; urat, s. n. (felicitare);
urător, s. m. (persoană care umblă cu uratul);
urătură, s. f. (formulă de felicitare cîntată);
urări, s. f. pl. (panglici multicolore cu care se împodobește căciulița tinerilor morți) în
Munt.ura (Dicționar de argou al limbii române, 2007)ura! interj. salut!, bună!
ura (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)úra1 interj.ura (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)urá2 (a ~) vb.,
ind. prez. 3
ureázăura (Dicționaru limbii românești, 1939)úra, strigăt de triunf [!] orĭ de omagiŭ adresat de mulțime unuĭ om distins (suveran, om politic, orator ș. a.). Strigătu infanteriiĭ și al cavaleriiĭ cînd năvălește (șarjează). – Vine d. rus.
urá, strigăt de șarjă, de unde și fr.
houra, strigăt de șarjă, ĭar
hourra, strigăt în onoarea cuĭva, vine d. engl.
hurrah, germ.
hurra, luat tot de la Rușĭ și confundat dese-orĭ cu
hourra. – Fals pl.
urále (ca cum ar fi sing.
ura), „strigăte de ura”, la cărturarĭ, nu la popor. Se zice
a fost primit cu „ura” (nu cu
urale), ca și
cu „huĭdeo”, (nu
cu huĭdeourĭ).