unu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ÚNU, ÚNA num. card. (Când precedă un substantiv are forma
un, o; când ține locul unui substantiv are forma
unul, una)
1. (Adesea substantivat) Primul număr din seria numerelor naturale, care reprezintă unitatea și se indică prin cifrele 1 și I. ◊ (În corelație cu „doi”, dă ideea de aproximație)
Vei petrece o zi sau două. ◊
Loc. adj. Tot unul și unul = numai oameni sau lucruri de valoare, deosebite. ◊
Loc. adv. (
Fam.)
De unul singur = izolat; individual; fără însoțitor.
Până la unul = toți, în unanimitate. (Sudat; cu formă feminină și valoare neutră)
întruna sau
tot întruna = mereu. ◊
Expr. (
Pop.)
A merge una = a merge alături, nedespărțiți.
A fi (sau
a face pe cineva)
una cu cineva ori
cu ceva = a fi (sau a face să fie) la fel cu altul; a egaliza, a uniformiza.
A o ține una (
și bună) = a nu ceda, a fi perseverent, a se încăpățâna în susținerea unei păreri. ◊ (Adjectival)
Are un an. (Eliptic, indicând ora, ziua etc.)
Acum e unu. ◊ (Substantivat,
m.)
Scrie un unu. ♦ (Cu valoare de
num. ord.) Prim, întâi.
Tomul unu. ♦ (Precedat de „câte”, formează
num. distributiv corespunzător)
Venea numai câte unul să mă vadă. ♦
Loc. adv. Câte unul-unul sau
unul câte unul = succesiv, pe rând. ◊ (În corelație cu „doi”, dă ideea de aproximație)
Mai trăsese câte-o dușcă-două de rachiu. 2. (Adjectival) Singur, unic. ◊ (Folosit pentru întărirea pronumelui personal)
Eu unul mă duc să deschid ușa. 3. (Adjectival) Același, identic.
Suntem la un gând amândoi. 4. (Precedat de o negație sau în propoziții negative) Nimeni. [
Gen.-
dat. unuia, uneia sau (când are forma
un, o)
unui, unei] –
Lat. unus, -a.unu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)únu1 num. m. (am văzut ~, nu doi), g.-d. únuia; f. úna, g.-d. úneiaunu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)*unu2 (cifră, notă)
s. m.unu (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ÚNU, ÚNA num. card. (Când precedă un substantiv are forma
un, o; când ține locul unui substantiv are forma
unul, una)
1. (Adesea substantivat) Primul număr din seria numerelor naturale, care reprezintă unitatea și se indică prin cifrele 1 și I. ◊ (În corelație cu „doi”, dă ideea de aproximație)
Vei petrece o zi sau două. ◊
Loc. adj. Tot unul și unul = numai oameni sau lucruri de valoare, deosebite. ◊
Loc. adv. (
Fam.)
De unul singur = izolat; individual; fară însoțitor.
Până la unul = toți, în unanimitate. (Sudat; cu formă feminină și valoare neutră)
Întruna sau
tot întruna = mereu.
Expr. (Pop.)
A merge una = a merge alături, nedespărțiți.
A fi (sau
a face pe cineva)
una cu cineva ori
cu ceva = a fi (sau a face să fie) la fel cu altul; a egaliza, a uniformiza.
A o ține una (și bună) = a nu ceda, a fi perseverent, a se încăpățâna în susținerea unei păreri. ◊ (Adjectival)
Are un an. (Eliptic, indicând ora, ziua etc.)
Acum e unu. (Substantivat,
m.)
Scrie un unu. (Cu valoare de
num. ord.) Prim, întâi.
Tomul unu. ♦ (Precedat de „câte”, formează
num. distributiv corespunzător)
Venea numai câte unul să mă vadă. ◊
Loc. adv. Câte unul-unul sau
unul câte unul = succesiv, pe rând. ◊ (în corelație cu „doi”, dă ideea de aproximație)
Mai trăsese câte-o dușcă-două de rachiu. 2. (Adjectival) Singur, unic. ◊ (Folosit pentru întărirea pronumelui personal)
Eu unul mă duc să deschid ușa. 3. (Adjectival) Același, identic.
Suntem la un gând amândoi. 4. (Precedat de o negație sau în propoziții negative) Nimeni. [Gen.-dat.
unuia, uneia sau (când are forma un, o)
unui, unei] —
Lat. unus, -a.