unic (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ÚNIC, -Ă, unici, -ce, adj. 1. Care este unul singur, numai unul în genul, de felul său.
2. Care nu poate fi asemănat cu nimic (datorită însușirilor sale excepționale); excepțional, incomparabil. [
Acc. și:
uníc] – Din
lat. unicus, fr. unique.unic (Dicționar de neologisme, 1986)ÚNIC, -Ă adj. 1. Singur, într-un singur exemplar; numai unul.
2. Excepțional, fără seamăn, incomparabil. [Cf. lat.
unicus, fr.
unique].
unic (Marele dicționar de neologisme, 2000)ÚNIC, -Ă adj. 1. singur, într-un exemplar; numai unul. 2. excepțional, fără seamăn, incomparabil. (< fr.
unique, lat.
unicus)
unic (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)únic adj. m.,
pl. únici; f. únică, pl. úniceunic (Dicționaru limbii românești, 1939)*únic, -ă adj. (lat.
únicus). Singur:
fiŭ unic, exemplar unic. Incomparabil, fără seamăn:
un talent unic. – Fals
uníc (după fr.).
unic (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)unic a.
1. singur:
fiu unic; 2. fig. incomparabil:
om unic, lucru unic.unic (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ÚNIC, -Ă, unici, -ce, adj. 1. Care este unul singur, numai unul în genul, de felul său.
2. Care nu poate fi asemănat cu nimic (datorită însușirilor sale excepționale); excepțional, incomparabil. [
Acc. și:
uníc] —
Din lat. unicus, fr. unique.