unde (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ÚNDE adv.,
conj. I. Adv. 1. (Interogativ) În ce loc? în care parte?
Unde este? ♦ (Precedat de
prep. „de”) De la cine? din ce loc?
De unde știți voi? ♦ La ce? la cine?
Unde te gândești? ♦ (În
loc. adv.)
Unde și unde = din loc în loc, ici și colo. ♦ (În
expr.)
A (
nu)
avea de unde = a (nu) fi în stare, a (nu) avea posibilitatea să...
Ia, dacă ai de unde, se spune pentru a arăta că ceva lipsește, nu se găsește.
2. Deodată, numai ce.
3. (Exprimă o negație)
Unde se mai gândeau ele la copilărie? ◊
Expr. De unde (
și)
până unde? = cum și în ce fel? în ce împrejurări? în ce chip? (
Da)
de unde! = imposibil! cu neputință!
II. Conj. 1. (Introduce o propoziție circumstanțială de loc) În locul în care, încotro.
Să se ducă unde știe. ◊ (Cu nuanță temporală)
Să-ți dau două mere, unde te oprești să le mănânci? 2. (Introduce o propoziție atributivă) În care.
E un punct însă unde drumul nostru se bifurcă. 3. (Introduce o propoziție completivă)
Știe unde este parcul. 4. (
Pop.; introduce o propoziție circumstanțială de timp) Când, în momentul în care.
5. (
Pop.; introduce o propoziție circumstanțială de cauză) Pentru că, din cauză că, deoarece.
6. (Precedat de
prep. „de”, introduce o propoziție concesivă) Cu toate că, deși.
A adus 10 cărți, de unde făgăduise 12. 7. (Condițional; în
expr.)
De unde nu = dacă nu, în cazul când. –
Lat. unde.unde (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)únde adv. –
1. Dinspre, în partea aceea, în locul acela:
cortul unde el ședea (Negruzzi). –
2. Cînd:
unde o cunoscu, căzu la pămînt (Dosoftei). –
3. Unde:
unde am avut răgaz de scris? (Rebreanu). –
4. Pentru că:
unde erau frați (Ispirescu). –
Vulg. une, Trans. inde. Megl. iunde, istr. (dende). Lat. undĕ (Pușcariu 1812; REW 9062),
cf. it.,
port. onde, prov. on, cat. hon, v. sp. ond. Sensul
adv. a trecut ușor la înlocuirea
pron. relativ în cazurile prepoziționale: în
ex. 1 se poate spune și
cortul în care el ședea. Această extensiune, care pare incorectă, apare adesea în limbajul vulgar din
Munt.,
cf. toate fetele unde se înfățișase îl refuzase (Fundescu). –
Comp. undeva, adv. (într-o anumită parte),
der. vulg. undevași(lea). Cf. oareunde, oriunde.unde (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)únde adv.,
conjcț.unde (Dicționaru limbii românești, 1939)únde adv. (lat.
ŭnde, de unde; it. pg.
onde, pv. cat.
on, vfr.
ont, vsp.
ond. Contras din
de unde; it. sp. pg.
donde, pv.
don, fr.
dont). În care loc:
Rămîĭ acolo unde eștĭ. Rămîĭ unde eștĭ. De unde viĭ ? Unde te ducĭ ? Unde să mă duc (fam.
un´te ducĭ ? Un´să mă duc ? Fiind-că:
te temĭ să plecĭ unde vezĭ ceru a ploaĭe ? Deodată, cînd (exclamativ):
unde a´nceput să tune ! O dacă, bine ar fi:
unde am eŭ talentu tăŭ ! De unde pînă unde ?, cum se poate ? ce fel ? cum așa ? de unde ? de cînd ?:
Da de unde pînă unde, măĭ țopîrlane, eștĭ tu neam cu mine ? De unde ?, aș ! nu !:
Țĭ-a plătit ? De unde ? A fugit ! –
Ĭa-l de unde nu e, se zice cînd unu a dispărut:
Mă duseĭ în camera luĭ. Cînd colo: ĭa-l de unde nu e ! – În vest pop. și
inde. V.
înde.unde (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)unde adv.
1. în ce loc ?
de unde până unde? cum asta? în ce chip?
2. exprimă un moment anumit:
și unde încep a fugi CR. [Lat. UNDE].