umăr (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ÚMĂR, (
1, 2, 3, 4)
umeri, s. m., (
5)
umere, s. n. 1. S. m. Parte a corpului omenesc corespunzătoare articulației dintre mână și trunchi. ◊
Expr. Umăr la umăr = alături, unul lângă altul; împreună, uniți.
A pune umărul = a ajuta efectiv la îndeplinirea unei acțiuni; a sprijini.
A da (sau
a ridica etc.)
din umeri = a-și exprima nedumerirea, neștiința, indiferența etc. printr-un gest de ridicare a umerilor (
1).
A se uita la cineva (sau
a privi pe cineva)
peste umăr = a se uita la cineva disprețuitor, batjocoritor. (
Pop.)
A-și lua călcâiele (sau
picioarele)
de-a umeri = a fugi.
A pune (cuiva ceva) pe umeri = a încărca, a împovăra (pe cineva) cu o vină. ♦ Parte a unui obiect de îmbrăcăminte care acoperă umărul (
1). ♦
Fig. Culme a unui deal, a unui munte.
2. S. m. (În sintagma)
Umărul obrazului (sau
al feței) = partea proeminentă, osoasă din mijlocul obrazului; pomeți.
3. S. m. Partea bombată de lângă gâtul unui vas. ♦ Proeminență pe suprafața unui obiect, care servește ca reazem altui obiect.
4. S. m. Parte a jugului care se așază pe gâtul vitelor.
5. S. n. Umeraș. –
Lat. humerus.