ultragiu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ULTRÁGIU s. n. v. ultraj.ultragiu (Dicționar de neologisme, 1986)ULTRÁGIU s.n. v.
ultraj.
ultragiu (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ULTRÁGIU s. n. v. ultraj.ultragiŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)*ultrágiŭ n. și
-áj n., pl.
e (fr.
outrage, d.
outrer, a duce prea departe, d.
outre, lat.
ultra, dincolo; it.
oltraggio). Injuria (ofensa) cea maĭ gravă cu vorba saŭ cu fapta. Insulta unuĭ funcționar în exercițiu funcțiuniĭ.
Fig. Mînuire proastă, jignire:
ultragiu arteĭ, moraleĭ. Ultragiu anilor, urmele bătrînețiĭ.