tătar (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)TĂTÁR, -Ă, tătari, -e s. m. și
f.,
adj. 1. S. m. și
f. Persoană care face parte din populația de bază a Republicii Tătare sau din grupurile etnice (înrudite ca limbă cu această populație) stabilite în cursul istoriei în diferite regiuni din Asia și Europa. ♦ Persoană care făcea parte din triburile de origine mongolă care în
sec. XIII s-au întins din Asia până în Europa răsăriteană și centrală, constituind statul Hoardei de Aur (de unde au făcut dese incursiuni în țările vecine). ◊
Expr. Doar nu vin (sau
dau)
tătarii, se spune când cineva se grăbește sau fuge fără un motiv serios.
Parcă-l alungă tătarii (din urmă), se spune despre cineva care se grăbește foarte tare.
2. Adj. Care aparține tătarilor (
1), privitor la tătari; tătăresc. ♦ (Substantivat,
f.) Limba tătară. – Din
tc. tatar.tătar (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)tătár (-ri), s. m. –
1. Persoană care făcea parte din triburile mongole; tatarin. –
2. Mătură (Sorghum vulgare). –
3. Cocoș-de-munte (Tetrao urogallus). –
Megl. tătar. Tc. tăt. tatar (Șeineanu, II, 351; Lokotsch 2045),
cf. sl. tatarinŭ, mag. tatar. Ultimul sens (Candrea) pare a fi o interpretare artificială a numelui științific
Tetrao. –
Der. tătarcă, s. f. (tătăroaică: mătură; hrișcă, Polygonum fagopyrum; tichie turcească; varietate de tigvă, Coccinia indica), din
sl. tatarka, cf. mag. tatarka (Gáldi,
Dict., 162);
tătărcuță (
var. tărtăcuță),
s. f. (tichie turcească, tigvă);
tătăroaică, s. f. (femeie tătară);
tătăresc, adj. (de tătari);
tătărește, adv. (în limba tătară; ca tătarii);
tătărie, s. f. (desime, asprime);
tătărime, s. f. (mulțime de tătari);
tătarnică, s. f. (varietate de spin, Echinops).
tătar (Dicționar de argou al limbii române, 2007)tătar, tătari s. m. persoană foarte încăpățânată.
tătar (Dicționaru limbii românești, 1939)Tătár, -că și (rar)
-oáĭcă s. (vsl.
Tatarinŭ, -rka). Om din Tataria saŭ din neamu care locuĭește pe acolo. (Tătariĭ îs neam cu Turciĭ și locuĭesc pin [!] estu măriĭ Caspice și nordu măriĭ Negre pînă în Dobrogea. Neîncetatele lor năvălirĭ în țările româneștĭ aŭ lăsat amintirĭ neșterse în popor. Ceĭ din Crimeĭa și Bugeac se numesc
Nogaĭ. V.
nagaĭcă). Lipcan, curier poștal călare care purta corespondența cu Poarta.
Fig. Om zdravăn, impetuos și sălbatic (V.
calmuc și
zaporojan). S. m., ĭar ca marfă n. Meĭ tătăresc (Ban.). Interj.
Ce Tătariĭ ?! cum Tătariĭ ?! ce (cum) dracu (naĭba, cĭorile)?
Un foc cît un Tătar (est), un foc mare în sobă.
Țara pĭere de Tătarĭ, și el bea cu lăutarĭ, se zice despre un om nepăsător în mijlocu alarmeĭ altora (tot așa:
Țara pĭere, și baba se peaptănă [!]).
Nu daŭ (năvală) Tătariĭ (saŭ
Turciĭ), nu e nicĭ o grabă:
staĭ, că nu daŭ Tătariĭ ! – În est
Ta-. V.
han-tătar.tătar (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)tătár adj. m.,
s. m.,
pl. tătári; adj. f.,
s. f. tătáră, pl. tătáretătar (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)tătar m.
1. om din neamul Tătarilor pe cari poporul îi consideră ca canibali (v.
Calmuci) și tradițiunea îi învecinează cu Căpcăunii, monștri antropofagi cu cap de câine:
doar nu dau Tătarii! (
parcă-l alungă Tătarii!), locuțiune proverbială care exprimă o frică năpraznică, o panică neașteptată (din cauza năvălirilor dese și funeste ale acestui neam) se zice și despre cineva care se grăbește și lucrează cu zor);
2. uriaș puternic din vremile trecute (v.
jidov);
3. drac (v.
Han-Tătar);
4. exclamațiune de uimire:
ce tătarii! te silește să dai așa pe foc? POP.;
5. barbar, om cumplit:
doar om sunt și eu, nu-s tătar AL.;
6. cocoș de munte (adică sălbatic);
7. od. curier poștal însărcinat cu corespondența între Poarta și Țările române (Tătarii servind de obiceiu ca călărași). [Turc. TATAR, tătar, curier, ștafetă; v.
lipcan].
tătar (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)TĂTÁR, -Ă, tătari, -e, s. m. și
f.,
adj. 1. S. m. și
f. Persoană care face parte din populația Republicii Tatarstan sau din grupurile etnice (înrudite ca limbă cu această populație) stabilite în cursul istoriei în diferite regiuni ale Rusiei, Ucrainei etc. ♦ Persoană care facea parte din triburile de origine mongolă din statul și mai târziu din hanatele formate în urma cuceririlor lui Genghis-han și ale urmașilor săi, invadând în
sec. XIII centrul și sud-estul Europei și întemeind statul Hoarda de Aur (de unde au făcut dese incursiuni în țările vecine). ◊
Expr. Doar nu vin (sau
dau)
tătarii, se spune când cineva se grăbește foarte tare.
2. Adj. Care aparține tătarilor (
1), privitor la tătari; tătăresc. ♦ (Substantivat,
f.) Limba vorbită de tătari. — Din
tc. tatar.