tărtăcuță (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)TĂRTĂCÚȚĂ, tărtăcuțe, s. f. 1. Plantă târâtoare sau agățătoare din familia cucurbitaceelor, cu flori albe, cu frunze lunguiețe, roșii și cu fructe comestibile
(Coccinia indica). ♦
P. restr. Fructul acestei plante.
2. Fig. (Glumeț) Cap. ♦ Ființă mică, bondoacă. –
Tătarcă +
suf. -uță.tărtăcuță (Dicționar de argou al limbii române, 2007)tărtăcuță, tărtăcuțe s. f. (glum.) cap
tărtăcuță (Dicționaru limbii românești, 1939)tărtăcúță și (Btș.)
tătărcuță f., pl.
e (dim. d.
tărtacă, tătarcă). O plantă cucurbitacee agățătoare ornamentală care face niște fructe galbene, gălbuĭ, portocaliĭ și altfel, marĭ cît oŭăle de găină saŭ de gîscă, de forma merelor, perelor și portocalelor și care e originară din Asia tropicală (
coccinia [saŭ:
cephalandra]
indica). Copiiĭ se joacă cu fructele eĭ. – În Munt. și
-guță. V.
curcubețică.tărtăcuță (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)tărtăcúță s. f.,
g.-d. art. tărtăcúței; pl. tărtăcúțetărtăcuță (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)tărtăcuță f. planta al cărei fruct e o boabă lunguiață de coloare roșie (
Coccina indica). [Și
tătărcuță sau cucurbetă tătărească, planta fiind originară din Azia tropicală].
tărtăcuță (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)TĂRTĂCÚȚĂ, tărtăcuțe, s. f. 1. Plantă târâtoare sau agățătoare din familia cucurbitaceelor, cu flori albe, cu frunze lunguiețe, roșii și cu fructe comestibile (
Coccinia indica). ♦
P. restr. Fructul acestei plante.
2. Fig. (Glumeț) Cap. ♦ Ființă mică, bondoacă. —
Tătarcă +
suf. -
uță.