tutun - explicat in DEX

tutun (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
TUTÚN, (1), s. m., (2, 3) tutunuri, s. n. 1. S. m. Plantă erbacee din familia solanaceelor, cu tulpina înaltă, cu frunzele mari și moi, ovale, rotunde sau lanceolate, de un verde-închis, cu flori albe, roz sau roșii, reunite în buchete (Nicotiana tabacum). ◊ Tutun turcesc = varietate de tutun cu tulpina ramificată și cu flori galbene-verzui (Nicotiana rustica). 2. S. n. (Colectiv) Frunze de tutun (1), care, supuse unui tratament special, se fumează, se prizează sau se mestecă. 3. S. n. (Înv.) Pachet de tutun (2). – Din tc. tütün.

tutun (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
TUTÚN, (2) tutunuri, s. n. 1. Plantă erbacee din familia solanaceelor, cu tulpina înaltă, cu frunze mari și moi, de un verde-închis, cu flori trandafirii reunite în buchete (Nicotiana tabacum). ◊ Compus: tutun-turcesc = varietate de tutun cu tulpina ramificată și cu flori galbene-verzui (Nicotiana rustica). 2. Frunzele de tutun (1), care, supuse unui tratament special, se fumează, se prizează sau se mestecă. 3. (Înv.) Pachet de tutun (2). [Var.: tiutiun s. n.] – Tc. tütün.

tutun (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
tutún (-nuri), s. n. – Tabac. – Var. Mold. tiutiun. Mr. tutune. Tc. tütün (Roesler 604; Șeineanu, II, 370; Lokotsch 2121), cf. ngr. τυοτούνι, bg., rus. tiutiun, sb. tutun. Este cuvînt oriental, cf. cuman. tutun „fum” (Kuun 125), aplicat posterior plantei. – Der. tutuni, vb. (a fuma); tutunărit, s. n. (dare asupra culturilor de tutun); tutungiu, s. m. (vînzător de tutun și de țigări), din tc. tütüncü (Ronzevalle 68); tutungioaică, s. f. (vînzătoare de tutun; fumătoare); tutungerie, s. f. (debit de tutun); tutuniu, adj. (de culoarea tutunului).

tutun (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
tutún¹ (plantă) s. m.

tutun (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
tutún² (frunze, pachet) s. n., (sorturi) pl. tutúnuri

tutun (Dicționaru limbii românești, 1939)
tutún (vest) și tĭutĭún saŭ titĭún (est) m. ca plantă și n., pl. urĭ, ca marfă (turc. tutün, ngr. tutúni, bg. rut. rus. tĭutĭún, sîrb. tutun, pol. tutun, tytun. Cp. cu petunie). O plantă solanee care se cultivă p. fumat (nicotiana tabacum). A bea tutun (turc. tütún içmek), a fuma. Pl. Administrațiunea (saŭ regia) tutunurilor: a intra la tutunurĭ. – Tutunu e o plantă viguroasă care ajunge pînă la o înălțime de 2 metri și cu frunze care ajung pînă la 60-70 de centimetri. E originar din America (V. tabac, mahorcă). În Eŭropa a fost introdus la 1560 de Ion Nicot (de la care-ĭ și vine numele în botanică), ambasadoru Ecaterineĭ de Medicis (regentă a Franciiĭ) la Lisbona. La 1565 se introduse în Germania ca plantă medicinală. Ca plantă de fumat fu introdus întîĭa oară la 1585 de soldațiĭ care s´aŭ înturnat din America în Spania și Portugalia. La 1620 fu adus în Germania de trupele auxiliare engleze care treceaŭ în Bohemia. Pe urmă se lăți în toată Eŭropa, cu toate măsurile opritoare. Româniĭ l-aŭ luat de la Turcĭ în sec. XVII. Astăzĭ se cultivă în toată lumea, maĭ ales în Cuba, Statele Unite (Maryland și Virginia), Java, Sumatra, peninsula Balcanică și Asia Mică. – Frunzele de tutun recoltate se pun la uscat în locurĭ acoperite, se supun în grămadă uneĭ fermentațiunĭ, și apoĭ se răsucesc în forma unor țigărĭ maĭ groase orĭ se taĭe ca niște firicele de fidea (care se pun în narghilea, în lulea orĭ se înfășoară într´o foiță de „hîrtie de țigară”) și se fumează. Altă cantitate se preface în praf (tabac). Tutunu conține un alcaloid veninos numit nicotină, care, la ceĭ ce fumează mult, cauzează boala nicotizmuluĭ [!] saŭ tabagizmuluĭ (duhoare a guriĭ, faringită, dispepsie și turburărĭ ale vederiĭ saŭ ale memoriiĭ). Frunzele de tutun se întrebuințează și în medicină. Cu zeama de tutun fert [!] poporu tratează boalele [!] de pele [!]. Vițiu fumatuluĭ e astăzĭ foarte întins, și de aceĭa, cele maĭ multe state, ca să-și facă un venit maĭ mult, aŭ stabilit monopolu tutunuluĭ. În țările româneștĭ, în seculu [!] 18 era biru tutunărituluĭ, care aducea pe an cîte-va miĭ de leĭ vechĭ venit domniiĭ. În seculu 19 acest venit crescu. La 1832 (Regulamentu Organic), acest bir deveni impozit comunal pînă la 1863, ĭar de la 1863-1864 impozit fiscal pe vînzare. La 1864 s´a declarat monopolu statuluĭ. Dar negustoriĭ, maĭ toțĭ supușĭ străinĭ, s´aŭ agitat, și la 1867 s´a desființat, ĭar la 1872 s´a reînființat și s´a modificat la 1881 și 1887. – Fiind-că această plantă conține otravă și e fumată nu din nevoĭa trupuluĭ, ci din slăbicĭunea sufletuluĭ, se consideră ca o necuviință cînd un copil fumează. Numaĭ la Țiganĭ copiiĭ fumează de micĭ, și încă în fața părinților. Și femeile fumează, maĭ ales în popor. De multe orĭ, fumatu e primu pas spre alte vițiĭ. Tînăru care ĭese din școală și vrea să arăte [!] că „s´a emancipat”, maĭ în ainte [!] de toate se exibă cu țigara în public. Uniĭ „artiștĭ” susțin că fumatu te inspiră. Cu toate astea, el tot un obiceĭ „țigănesc” rămîne ! V. țigară, havană, trabuco.

tutun (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
tutun n. 1. plantă din fam. solaneelor, originară din insula americană Tabago (v. tabac), conține o violentă otravă (nicotina): frunzele-i sunt întrebuințate în medicină, iar cu zeama de tutun fiert vindecă poporul diferite boale de piele (Nicotiana tabacum): tutunul, numit în Tr. tabac și în Banat duhan, a fost introdus în Europa la 1560 de ambasadorul francez Jean Nicot; 2. foile acestei plante uscate, apoi sucite sau pulverizate: tutunul se fumează, se trage sau se mestecă. [Mold. tiutiun = turc. TÜTÜN].

tutun (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
TUTÚN, (1) s. m., (2, 3) tutunuri, s. n. 1. S. m. Plantă erbacee din familia solana- ceelor, cu tulpina înaltă, cu frunzele mari și moi, ovale, rotunde sau lanceolate, de un verde-închis, cu flori albe, roz sau roșii, reunite în buchete (Nicotiana tabacum). ◊ Tutun turcesc = varietate de tutun cu tulpina ramificată și cu flori galbene-verzui (Nicotiana rustica). 2. S. n. (Colectiv) Frunze de tutun (1), care, supuse unui tratament special, se fumează, se prizează sau se mestecă; sorturi din astfel de frunze. 3. S. n. (înv.) Pachet de tutun (2). — Din tc. tütün.