turtă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)TÚRTĂ, turte, s. f. 1. Pâine rotundă și turtită, făcută din mălai sau din aluat nedospit. ◊
Expr. A face (pe cineva)
turtă = a bate foarte tare (pe cineva). (Adverbial)
A fi (sau
a se îmbăta) turtă = a se îmbăta foarte tare.
A rupe (sau
a frânge cuiva)
turta = a sărbători, cu un anumit ritual, împlinirea unui an de la nașterea unui copil.
2. Nume generic pentru diferite prăjituri. ◊
Turtă dulce = produs de patiserie (crocant) făcut din făină de grâu, miere și ouă, la care adesea se adaugă migdale, nuci etc. și o glazură cu sirop de zahăr.
3. Produs care rămâne după ce s-a stors mierea din fagure, uleiul din semințele de floarea-soarelui etc. și care se presează într-o formă de obicei turtită și rotundă.
4. Plantă erbacee cu tulpina foarte scurtă, cu frunzele adânc crestate și spinoase și cu flori mari, alburii
(Carlina acaulis). ◊ Compuse:
turta-lupului = numele popular al semințelor foarte toxice ale unui arbore din India
(Strychnos nux vomica), din care se extrage stricnina;
turta-vacii = ciupercă comestibilă, de culoare galbenă-roșcată sau cafenie, acoperită cu o substanță vâscoasă
(Boletus luteus). –
Lat. *turta (=
torta [panis] „pâine rotundă”).
Cf. fr. tourte.turtă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)túrtă (-te), s. f. –
1. Azimă, cocă; este turtită și fără drojdie. –
2. Tartă, prăjitură. –
3. În general, orice materie turtită. –
4. Varietate de ghimpe (Carlina acaulis). –
Mr.,
megl. turtă, istr. turtę. Lat. turta în loc de
torta (Diez, I, 419; Pușcariu 1743; REW 8802),
cf. vegl. turta, it.,
prov.,
sp.,
port. torta, fr. tourte. Forma
turta apare în glosele de la Reichenau (Pușcariu,
Lr., 189); schimbul nu pare anormal (Lausberg,
Mundarten Südlukaniens, Halle 1939, 26; totuși
cf. împotrivă Graur,
BL, V, 115, considerîndu-l nefundamentat suficient). Ambele forme
lat. sînt cuvinte vulgare, care nu apar la nici un autor clasic. În
rom. pare să fi fost simțit drept creație expresivă (probabil așa era în
lat.), datorat prezenței lui
turti, cf. tufli, tepși. –
Der. turtea (
var. turtică, turtie),
s. f. (varietate de spin);
turti, vb. (a face plat, a da o formă lătăreață, a strivi;
refl., a se îmbăta). Din
rom. provine
bg. turla (Capidan,
Raporturile, 214), și probabil
sb.,
slov.
turta.turtă (Dicționar de argou al limbii române, 2007)turtă adj. invar., adv. beat, în stare de ebrietate.
turtă (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)túrtă, turte, s.f. – (gastr.) Foaie sau „pătură de aluat” din care se fac tăiețeii (ALR 1971: 306). – Lat *turta (= torta „pâine rotundă„).
turtă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)túrtă s. f.,
g.-d. art. túrtei; pl. túrteturtă (Dicționaru limbii românești, 1939)túrtă f., pl.
e (lat. pop.
tŭrta și
tŏrta, turtă, de unde vine și it. sp. pg.
torta, fr.
tourte. D. rom. vine ngr. bg. sîrb.
túrta. V.
tortă). Pîne [!] lată și rătundă [!] făcută din cocă (nu din aluat, adică nedospită):
fiecare-șĭ trage spuza pe turta luĭ (vorbește în folosu luĭ propriŭ). Lucru de forma turteĭ:
turtă de ceară, galben (la față)
ca turta de ceară (În Mold. numaĭ:
galben ca ceara). Tătăișă (Trans.).
Fam. Iron. A face turlă, a turti în bătaĭe. Pl. Un fel de prăjitură de post care se face la Crăcĭun din multe foĭ supțirĭ [!] prăjite și opărite în sirop și separate între ele pintr´un [!] amestec de nucĭ pisate și zahăr pisat. Pin [!] gust se apropie de baclava, care e făcută cu unt. Poporu le consideră ca „pelincile luĭ Hristos”.
Turtă dulce, un fel de prăjitură nedospită făcută din făină, mĭere, zahăr și oŭă (Aspectu eĭ e năhutiŭ. Se vinde mult la sărbătoarea Moșilor).
Turta lupuluĭ, stricnină. Adv.
Beat turtă, beat în cît [!] rămîne jos „ca turta”.
turtă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)turtă f.
1. pâine lată și rotundă din aluat nedospit:
a trage spuza pe turta sa; turtă dulce, prăjitură din aluat cu miere, migdale, nuci, etc., care se coace la cuptor;
2. prin analogie:
turtă de ceară; 3. pască;
4. Bot. ceapa ciorească:
turta lupului, numele semințelor foarte toxice întrebuințate spre a stârpi diferite lighioi stricăcioase. [Lat. medieval TURTA]. ║ adv.
1. ca turta:
a face turtă; 2. fam. tare beat.
turtă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)TÚRTĂ, turte, s. f. 1. Pâine rotundă și turtită, făcută din mălai sau din aluat nedospit. ◊
Expr. A face (pe cineva)
turtă = a bate foarte tare (pe cineva). (Adverbial)
A fi (sau
a se îmbăta)
turtă = a se îmbăta foarte tare.
A rupe (sau
a frânge cuiva)
turta = a sărbători, cu un anumit ritual, împlinirea unui an de la nașterea unui copil.
2. Nume generic pentru diferite prăjituri. ◊
Turtă dulce = produs de patiserie (crocant) făcut din faină de grâu, miere și ouă, la care adesea se adaugă migdale, nuci etc. și o glazură cu sirop de zahăr.
3. Produs care rămâne după ce s-a stors mierea din fagure, uleiul din semințele de floarea-soarelui etc. și care se presează într-o formă de obicei turtită și rotundă.
4. Plantă erbacee cu tulpina foarte scurtă, cu frunzele adânc crestate și spinoase și cu flori mari, alburii (
Carlina acaulis). ◊ Compuse:
turta-lupului = numele popular al semințelor foarte toxice ale unui arbore din India (
Strychnos nux vomica), din care se extrage stricnina;
turta-vacii = ciupercă comestibilă, de culoare galbenă-roșcată sau cafenie, acoperită cu o substanță vâscoasă (
Boletus luteus). —
Lat. *
turta (=
torta [panis] „pâine rotundă”).
Cf. fr. tourte.