tuna (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)TUNÁ, tun, vb. I.
1. Intranz. impers. A se produce un tunet; a se auzi tunetul.
2. Tranz. impers. (
Reg.; în imprecații) A lovi pe cineva trăsnetul; a trăsni.
3. Intranz. (La
pers. 3) A vui, a bubui. ♦ (Despre glas, cuvinte) A răsuna puternic; (despre oameni) a vorbi cu glasul ridicat; a striga. ◊
Expr. A tuna și a fulgera = a fi foarte furios, a face scandal.
4. Intranz. (
Înv.) A trage cu tunul sau cu alte arme de foc. –
Lat. tonare.tuna (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)tuná (-n, át), vb. –
1. A bubui, a asurzi. –
2. A trăsni. –
3. A intra, a pătrunde. –
4. (
Trans.) A coborî, a veni de la munte. –
5. A bate tunul. –
Megl. tuna, tunari. Lat. tŏnāre (Pușcariu 1771; REW 8778),
cf. it. tonare, prov.,
cat.,
sp. tronar, fr. tonner, port. troar. Semantismul sensurilor 3 și 4 nu este clar,
cf. tuli. –
Der. tun, s. n. (
înv., tunet; gură de foc de artilerie;
Arg., furt prin efracție;
adv., cu putere), postverbal sau din
lat. tŏnus (Pușcariu 1643);
tunaci, adj. (Banat, agresiv, îndrăzneț);
tunar, s. m. (artilerist, servant de tun);
tunări, vb. (a trage cu tunul), rar;
tunărie (
var. tunărime),
s. f. (artilerie, mulțime de tunuri);
tunător, adj. (care tună puternic);
tunet, s. n. (zgomot puternic, bubuit; canalul tunului), cu
suf. -
et, ca
sunet de la
suna, răcnet de la
răcni etc. (după Diez,
Gramm., I, 208 Tiktin și Candrea, din
lat. tŏnĭtru).
tuna (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)tuná (a ~) vb.,
ind. prez. 3
túnătunà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)tunà v.
1. se zice de bubuitul tunetului:
tună și fulgeră; 2. se zice de orice sgomot asurzitor:
a tuna cu tunurile; 3. (Banat și Oltenia) a veni deodată:
brad incetinat, de unde ai tunat ? POP.
când în cas' a tunat, împăratul o a ’ntrebat POP.;
4. a bate cu tunurile o redută:
ambele părți începură a tuna una asupra alteia BĂLC.;
5. fig. a vorbi contra cu multă violență:
a tuna împotriva abuzurilor. [Lat. TONARE; pentru sensul 3 (provincialism ardelenesc), cf.
trăsnaie].
tuna (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)TUNÁ, tun, vb. I.
1. Intranz. impers. A se produce un tunet; a se auzi tunetul.
2. Tranz. impers. (
Reg.; în imprecații) A lovi pe cineva trăsnetul; a trăsni.
3. Intranz. (La
pers. 3) A vui, a bubui. ♦ (Despre glas, cuvinte) A răsuna puternic; (despre oameni) a vorbi cu glasul ridicat; a striga. ◊
Expr. A tuna și a fulgera = a fi foarte furios, a face scandal.
4. Intranz. (
înv.) A trage cu tunul sau cu alte arme de foc. —
Lat. tonare.