tulnic (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)TÚLNIC, tulnice, s. n. Vechi instrument muzical de suflat popular, asemănător cu buciumul;
p. gener. bucium. –
Et. nec.tulnic (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)túlnic, túlnică, túlnici, túlnice, adj. (reg.) zăpăcit, aiurit.
tulnic (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))TÚLNIC1, tulnice, s. n. Instrument de suflat asemănător cu buciumul.
tulnic (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))TÚLNIC2, -Ă, tulnici, -ce, adj. Cu capul tulburat; zăpăcit, năuc.
tulnic (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)túlnic s. n.,
pl. túlnicetulnic (Dicționaru limbii românești, 1939)1) túlnic n., pl.
e (cp. cu bg.
dulec, ibric cu botu ca țeava,
dulica, rît; rut.
duló, cimpoĭ; rus.
duló, gură de tun,
dúlínyĭ, de gură de tun,
dúlĭce, îmbucătură de trompetă).
Trans. Munt. Bucĭum:
răsunetu plin al tulnicelor războĭnice (Goga, VR. 2, 12, 380).
tulnic (Dicționaru limbii românești, 1939)2) túlnic, -ă adj. (mrom.
tul, zăpăcit).
Munt. vest. Zăpăcit. V.
turlac și
troĭnic 2.tulnic (Dicționaru limbii românești, 1939)3) túlnic, a
-á v. intr. Sun din tulnic, bucĭum.
tulnic (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)tulnic n. instrument de muzică obișnuit de Românii din Munții apuseni ai Ardealului [Origină necunoscută].
tulnic (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)TÚLNIC, tulnice, s. n. Vechi instrument muzical popular de suflat, asemănător cu buciumul, folosit în Munții Apuseni;
p. gener. bucium. —
Et. nec.