tu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)TU pron. pers. 2
sg. 1. (Ține locul numelui persoanei căreia i se adresează vorbitorul; cu funcție de subiect)
Tu râzi. ♦ (Impersonal)
Tu școală, tu studii, și el un golan. ◊
Expr. Nici tu..., nici tu... = nimic din ceea ce ar trebui sau te-ai aștepta să fie.
2. (La dativ, în formele
ție, îți, ți, -ți, ți-) Nu ți-l dau. ◊ (Cu funcție de complement indirect, indicând posesiunea)
Tacă-ți gura! ◊ (Cu funcție atributivă, indicând posesiunea)
Ai să-ți vezi mama. ◊ (Impersonal)
Ți-ai găsit! ◊ (Cu valoare de dativ etic)
Ți le spunea toate pe de rost. 3. (La acuzativ, în formele
te, -te, te-) Am de gând să te mărit. ◊ (Intră în compunerea unor verbe la diateza reflexivă)
Unde te trezești? ◊ (Impersonal)
Ia te uită la el! ◊ (Precedat de prepoziții, în forma
tine) Am în tine toată nădejdea. 4. (La vocativ)
Tu, cel care privești încoace! 5. (Urmat de „unul”, „una”, la diferite cazuri, exprimă ideea de izolare)
Tu unul nu știi. [
Dat. ție, îți, ți, -ți, ți-; acuz. tine, te, -te, te-] –
Lat. tu.tu (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)tu interj. – Imită sunetul unui instrument de suflat. Creație expresivă, proprie limbajului copiilor; se folosește mai ales cu reduplicare,
cf. bu(bui), du(dui), hu(hui). –
Der. tutoi, s. n. (
Trans., bucium);
tutui, vb. (a suna din bucium; a scoate afară, a goni), pentru al cărui dublu sens
cf. dudui; tutelcă, s. f. (
Olt., fluier, flaut);
tuturez, s. n. (
Trans., bucium mic);
tutuc, s. n. (lemn, scurtătură), în
Olt. și Banat, poate prin contaminare cu
butuc (după Bogrea,
Dacor., I, 290, din
tc. tutuk „obstacol”);
tutuluș, s. m. (
Munt., lemn, trunchi).
tu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)-tu v. tăutu (Dicționaru limbii românești, 1939)1) tu pron. pers. de persoana a doŭa (lat.
tû, it. pv. fr. cat. sp. pg.
tu):
ĭeŭ [!] vorbesc, tu asculțĭ. – Se declină:
tu; al tăŭ, a ta, aĭ tăĭ, ale tăle; ție, îțĭ, ți, țĭ (ție îțĭ pare, ți se pare, țĭ-a zis);
te, pe tine (te vede pe tine). După
ca, ca și, de cît se pune
tine îld.
tu: am făcut ca tine, ca și tine, maĭ bine de cît tine (V.
tine).
tu (Dicționaru limbii românești, 1939)2) -tu pron posesiv. V.
tăŭ 1.tu (Dicționaru limbii românești, 1939)3) tu adv. întăritor după
nicĭ: nicĭ tu casă, nicĭ tu masă (ca și bg.
ni to vrĭeme, ni to mĭesto, nicĭ vreme, nicĭ loc, saŭ pol.
ni to kaczor, ni to kaczka, nicĭ rățoĭ, nicĭ rață = nicĭ una, nicĭ alta.
tu (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)tu pr. personal de persoana a doua. [Lat. TU].
tu (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)TU pron. pers. 2
sg. 1. (Ține locul numelui persoanei căreia i se adresează vorbitorul; cu funcție de subiect)
Tu râzi. ◊ (Impersonal)
Tu școală, tu studii, și el un golan. ◊
Expr. Nici tu..., nici tu... = nimic din ceea ce ar trebui sau te-ai aștepta să fie.
2. (La dativ, în formele
ție, îți, ți, -ți, ți-)
Nu ți-l dau. ◊ (Cu funcție de complement indirect, indicând posesiunea)
Tacă-ți gura! ◊ (Cu funcție atributivă, indicând posesiunea)
Ai să-ți vezi mama. (Impersonal)
Ți-ai găsit! (Cu valoare de dativ etic)
Ți le spunea toate pe de rost. 3. (La acuzativ, în formele
te, -te, te-) Am de gând să te mărit. ◊ (Intră în compunerea unor verbe la diateza reflexivă)
Unde te trezești? ◊ (Impersonal)
Ia te uită la el! ◊ (Precedat de prepoziții, în forma
tine)
Am în tine toată nădejdea. 4. (La vocativ)
Tu, cel care privești încoace! 5. (Urmat de „unul”, „una”, la diferite cazuri, exprimă ideea de izolare)
Tu unul nu știi. [
Dat. ție, îți, ți, -ți, ți-; acuz. tine, te, -te, te-] —
Lat. tu.tu (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)tu pron. –
Pron. personal,
pers. 2
sing. –
Mr.,
megl.,
istr. tu, mr. tine. Lat. tū (Pușcariu 1768; REW 8963),
cf. vegl. toi, it.,
fr.,
prov.,
cat.,
sp.,
port. tu. Dat. ție, forma atonă
(î)ți, Mold. ția (
istr. a ție);
acuz. tine, înv. tene (
istr. tire). Ca și în cazul lui
-mi, -ți, enclitic înlocuiește
adj. posesiv, întîi prin mutarea complementului:
văd mîna ta ›
îți văd mîna ›
văd mîna-ți, și prin extensiune într-un anumit caz;
mausoleu-ți mîndru (Eminescu). Acest uz este pur literar.
Îți se folosește și ca
dat. etic,
cf. îmi, îi. –
Der. tutui, vb., după
fr. tutoyer.tu (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)tu adv. – Se folosește ca întăritor al lui
nici cu sensul aproximativ de „nici măcar, nici cel puțin”.
Sl. to (Tiktin). În limbă se simte ca identic cu
tu pron., confuzie care a fost facilitată de prezența dat, etic.