trosc (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)TROSC interj. Cuvânt care imită zgomotul produs de o cădere, de o trosnitură, de o lovitură, de o rupere. – Onomatopee.
trosc (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)trosc interj. – Imită zgomotul de pocnet. Creație expresivă,
cf. pleosc, sl. trĕskŭ „pocnet”. –
Der. trasc (
var. treasc),
s. n. (Banat, petardă), legat probabil de
sl. trĕskŭ (Tiktin),
mag. tarack (Candrea);
trăscări, vb. (Banat, a trosni, a face zgomot);
troscăi (
var. troscăni),
vb. (a face zgomot, a trosni, a scîrțîi);
troscot, s. n. (zgomot, trosnet, gălăgie), a cărui legătură cu
rut. troskit (Candrea) nu este evidentă;
trosni (
var. trozni),
vb. (a face zgomot, a pocni, a pîrîi), probabil în loc de
*troscni, cu
suf. expresiv
-ni (după Tiktin, Candrea și Scriban, de la
trăsni, soluție ce pare puțin plauzibilă;
troscăială (
var. troscăneală),
s. f. (zgomot, gălăgie);
trosnet, s. n. (zgomot, pîrîit);
trosnitor, adj. (care trosnește);
trosnitură, s. f. (pocnitură).
Cf. trăscău.trosc (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)trosc interj.trosc (Dicționaru limbii românești, 1939)trosc, interj. care arată zgomotu frîngeriĭ (pîrîiriĭ, trosniriĭ), ca atuncĭ cînd calcĭ pe vreascurĭ, cînd bațĭ pe cineva cu cĭomagu ș. a. (E un imit. care e în multe limbĭ: vsl.
troska, fulger, pol.
trzasc, fr.
crac, pîr, ș. a. V.
troscăĭ, troscot, treasc, trăsnesc, trosnesc).
Trosc-pleosc, arată sunetu cĭomegelor și palmelor în bătaĭe.
trosc (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)trosc ! int. imită sgomotul ce fac corpurile uscate și solide când crapă:
grinda face trosc! [Onomatopee].
trosc (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)TROSC interj. Cuvânt care imită zgomotul produs de o cădere, de o trosnitură, de o lovitură, de o rupere. — Onomatopee.