troc - explicat in DEX

troc (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
TROC² s. n. v. troacă.

troc (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
TROC¹, trocuri, s. n. Schimb în natură, constituind forma cea mai simplă a comerțului. – Din fr. troc.

troc (Dicționar de neologisme, 1986)
TROC s.n. (Ec.) Schimb în natură (obișnuit în comuna primitivă), constituind forma cea mai simplă a comerțului. [< fr. troc].

troc (Marele dicționar de neologisme, 2000)
TROC s. n. schimb de produse în natură, fără intervenția banilor. (< fr. troc)

troc (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
troc (schimb în natură) s. n., pl. trócuri

troc (Dicționaru limbii românești, 1939)
1) troc n., pl. urĭ (sas. trok, germ. long. trog, de unde și vfr. troc și it. trusgo, truogolo, troc. V. troacă). Trans. Munt. Mold. Covată, chersîn, albie (de plămădit, de dat mîncare vitelor, de spălat rufele, de legănat copiiĭ): a ĭeșit cu trocu să arunce lăturile (Ĭal. Șez. 30, 205, și VR. 1928, 9, 207 și 213). – Augm. trocán, pl. e (Șez. 30, 168). Dim. trocățică, pl. ele (Cov.).

troc (Dicționaru limbii românești, 1939)
2) troc n., pl. urĭ (rus. trok). Arm. Chinga de deasupra, numită și taftur și chingă de siguranță (o curea lată de 7-8 cm pusă pe șa).

troc (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
TROC¹, trocuri, s. n. Schimb în natură, fără mijlocirea banilor, constituind forma cea mai simplă a comerțului. — Din fr. troc.

troc (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
TROC² s. n. v. troacă.