triumvirat - explicat in DEX

triumvirat (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
TRIUMVIRÁT, triumvirate, s. n. (În Roma antică) Formă de conducere politică reprezentând alianța a trei conducători politici și militari; persoanele care dețineau această conducere. [Pr.: tri-um-] – Din lat. triumviratus, fr. triumvirat.

triumvirat (Dicționar de neologisme, 1986)
TRIUMVIRÁT s.n. Funcția și durata funcției de triumvir în Roma antică. [Pron. tri-um-. / < lat. triumviratus, cf. fr. triumvirat].

triumvirat (Marele dicționar de neologisme, 2000)
TRIUMVÍRAT s. n. 1. formă de conducere în Roma antică, între anii 6⁰ și 4³ a. Chr., reprezentând alianța a trei conducători politici și militari. 2. (p. ext.) asociație de trei persoane care exercită o putere, o influență. (< lat. triumviratus, fr. triumvirat)

triumvirat (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
triumvirát (tri-um-) s. n., pl. triumviráte

triumvirat (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
triumvirat n. 1. funcțiunea triumvirilor; 2. asociațiune ilegală a trei cetățeni puternici, în Roma antică, spre a pune mâna pe autoritatea suverană: întâiul triumvirat a fost format de Pompeiu, Cezar și Crassu (60 a. Cr.); iar cel d’al doilea de Antoniu, Octavian si Lepid (43 a. Cr.).

triumvirat (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
TRIUMVIRÁT, triumvirate, s. n. (în Roma antică) înțelegere privată, fără fundament legal, între trei persoane, în scopul cuceririi și exercitării puterii politice în stat. [Pr.: tri-um-] — Din lat. triumviratus, fr. triumvirat.