trișcă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)TRÍȘCĂ, triște, s. f. Vechi instrument muzical popular de suflat, făcut din trestie, soc etc., asemănător cu un fluier fără găuri. ♦ Fiecare dintre tuburile sonore ale cimpoiului; țurloi. –
Et. nec.trișcă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)tríșcă (-ște), s. f. – Fluier, tilincă. –
Var. strișcă. Creație expresivă,
cf. tilincă, tilișcă, și paralelismul cu
flișcă, frișcă. Legătura cu
sl. trŭsti „trestie” sau
sl. trĕštiti „a suna” (Tiktin) este îndoielnică. –
Der. trișcar, s. m. (persoană care cîntă din trișcă);
trulișcă, s. f. (
Trans., fluier).
trișcă (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)tríșcă, triște, s.f. – Instrument muzical de suflat, specific păstoresc, asemănător cu un fluier fără găuri: „Au o lungime de 15-20 cm. și sunt din lemn de cireș. Păcurarii suflă din ele tot timpul zilei, când umblă cu oile la nedeie” (Morariu 1937: 178). – Creație expresivă, cf. tilincă (DER).
trișcă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)tríșcă s. f.,
g.-d. art. tríștei; pl. tríștetrișcă (Dicționaru limbii românești, 1939)tríșcă f., pl.
ște, ștĭ (rudă cu
treasc și cu rut.
trisk, pîrîĭală. Cp. și cu vsl.
trŭstĭ, troska, trestie). Fluĭeraș copilăresc de pană de gîscă saŭ de cotor de frunză de dovleac ș. a. Fluĭer primitiv de paltin cu șase găurĭ fără dop. (V.
trulișcă, tilincă).
Nord. Beschie verticală de tăĭat grinzile în lung. – Și
strișcă.trișcă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)trișcă f. Mold. fluieraș de trestie (astupat la capătul prin care se suflă) cu sunetul tare și ascuțit:
trișca dela târlă. [Cf. slav. TRŬSTĬ, trestie].
trișcă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)TRÍȘCĂ, triște, s. f. Vechi instrument muzical popular de suflat, făcut din trestie, soc etc., asemănător cu un fluier fără găuri. ♦ Fiecare dintre tuburile sonore ale cimpoiului; țurloi. —
Et. nec.