traseu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)TRASÉU, trasee, s. n. Drum pe care îl parcurge (în mod permanent) un vehicul sau o ființă; rută. ♦ Linie, direcție pe care o are un drum, o cale ferată etc. ♦ Drum special amenajat pe care trebuie să-l străbată concurenții la o probă sportivă. ♦ Drum parcurs în spațiul de un corp în mișcare; traiectorie. – Din
fr. tracé.traseu (Dicționar de neologisme, 1986)TRASÉU s.n. Drum parcurs de un vehicul; linia, axa unui drum, a unui canal, a unei căi ferate etc. [Pl.
-ee, -euri. / < fr.
tracé].
traseu (Marele dicționar de neologisme, 2000)TRASÉU s. n. 1. drum (de) parcurs de un vehicul; axa unui drum, a unui canal, a unei căi ferate etc. ◊ distanță marcată care trebuie străbătută de concurenți într-o probă sportivă. ◊ traiectorie. 2. proiecție pe un plan a axei principale a unei lucrări tehnice. (< fr.
tracé)
traseu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)traséu s. n.,
art. traséul; pl. traséetraseŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)*traséŭ n., pl.
ee și
eĭe (fr.
tracé). Linie străbătută:
traseu drumuluĭ de fer [!] transiberian. V.
traĭect.traseu (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)traseu n. reprezentarea prin linii a conturelor unui desen, unui plan (= fr.
tracé).
traseu (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)TRASÉU, trasee, s. n. Drum pe care îl parcurge (în mod permanent) un vehicul sau o persoană; rută. ♦ Linie, direcție pe care o are un drum, o cale ferată etc. ♦ Distanță marcată care trebuie străbătută de concurenții la o probă sportivă. ♦ Drum parcurs în spațiu de un corp în mișcare; traiectorie. — Din
fr. tracé.