toponimie (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)TOPONIMÍE s. f. 1. Totalitate a numelor proprii de locuri, de ape, de munți etc. dintr-o țară sau dintr-o regiune.
2. Ramură a lingvisticii care se ocupă cu studiul numelor proprii de locuri; toponomastică. – Din
fr. toponymie.toponimie (Dicționar de neologisme, 1986)TOPONIMÍE s.f. 1. Totalitatea numelor de locuri, a denumirilor geografice ale unui ținut, ale unei țări etc.
2. Ramură a lingvisticii care studiază numele de locuri; toponomastică. [Gen.
-iei. / < fr.
toponymie, cf. gr.
topos – loc,
onoma – nume].
toponimie (Marele dicționar de neologisme, 2000)TOPONIMÍE s. f. 1. totalitatea numelor de locuri, a denumirilor geografice ale unei regiuni, țări etc. 2. ramură a lingvisticii care studiază toponimele; toponomastică. 3. parte a morfologiei medicale care indică poziția și locul organelor și al părților anatomice. (< fr.
toponymie)
toponimie (Dicționaru limbii românești, 1939)*toponimíe f. (vgr.
tópos, loc, și
ónoma, nume. V.
sin-onimie). Numele locurilor, nomenclatura topografică.
toponimie (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)!toponimíe (to-po-/top-o-) s. f.,
art. toponimía, g.-d. toponimíi, art. toponimíeitoponimie (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)toponimie f. nomenclatură topică.
toponimie (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)TOPONIMÍE s. f. 1. Totalitate a numelor proprii de locuri, de ape, de munți etc. dintr-o țară sau dintr-o regiune.
2. Ramură a lingvisticii care se ocupă cu studiul numelor proprii de locuri; toponomastică. — Din
fr. toponymie.