tonic - explicat in DEX

tonic (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
TÓNIC, -Ă, tonici, -ce, adj., subst. 1. Adj. (Despre vocale sau silabe) Care poartă accentul, pe care cade accentul. ◊ Accent tonic = accentul muzical al vocalelor și al silabelor; p. ext. accentul expirator sau de intensitate. 2. S. f. (Muz.) Treapta întâi a modurilor major sau minor. ♦ Acord construit pe treapta întâi a modului major sau minor. 3. Adj., s. n. (Substanță, medicament) care are proprietatea de a fortifica un organism; întăritor, fortifiant. – Din fr. tonique, it. tonico.

tonic (Dicționar de neologisme, 1986)
TÓNIC, -Ă adj. 1. (Despre o vocală, o silabă) Pe care cade accentul. ◊ Accent tonic = accent muzical; (p. ext.) accent expirator sau de intensitate. 2. (Med.; și s.n.) (Substanță, medicament) care întărește organismul, reface forțele; întăritor. // (Și în forma toni-, tono-) Element prim și secund de compunere savantă cu semnificația „întăritor”, „care fortifică”. [< fr. tonique, it. tonico, cf. gr. tonikos].

tonic (Marele dicționar de neologisme, 2000)
TÓNIC, -Ă I. adj. (despre vocale, silabe) pe care cade accentul. ♦ accent ~ = accent muzical. (p. ext.) accent expirator sau de intensitate. II. adj., s. n. (medicament) care tonifică organismul, reface forțele; reconfortant, reconstituant, fortifiant; tonifiant. III. s. f. (muz.) treapta principală (întâi) a modurilor major și minor; acord pe această treaptă. (< fr. tonique, it. tonico)

tonic (Dicționaru limbii românești, 1939)
*tónic, -ă adj. (vgr. tonikós). Med. Întăritor: vin tonic. S. n., pl. e. Medicament întăritor: a lua tonice. Gram. Care arată tonu cuvîntuluĭ: accent tonic (V. ritmic). Muz. Caracteristic tonuluĭ: nota tonică. S. f., pl. e și ĭ. Nota fundamentală a unuĭ ton.

tonic (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
tónic¹ adj. m., pl. tónici; f. tónică, pl. tónice

tonic (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
tónic² s. n., pl. tónice

tonic (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
tonic a. ce indică tonul: accent tonic. ║ n. Med. medicament ce dă activitate organelor.

tonic (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
TÓNIC, -Ă, tonici, -ce, adj., s.f, s. n. 1. Adj. (Despre vocale sau silabe) Care poartă accentul, pe care cade accentul. ◊ Accent tonic = accentul muzical al vocalelor și al silabelor; p. ext. accentul expirator sau de intensitate. 2. S. f. (Muz.) Treapta întâi a modurilor major sau minor. ♦ Acord construit pe treapta întâi a modului major sau minor. 3. Adj., s. n. (Substanță, medicament) care are proprietatea de a fortifica un organism; întăritor, fortifiant. — Din fr. tonique, it. tonico.