tist (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)TIST, tisturi, s. n. (
Înv. și
reg.) Ofițer; comandant, căpetenie. – Din
magh. tiszt.tist (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)tist interj. –
1. Pst, ei: servește pentru a impune tăcerea. –
2. Stai, ascultă: servește pentru a atrage atenția. –
Var. țîșt, sst. Creație expresivă,
cf. țîști. –
Der. țistui, vb. (a impune liniște, a face pe cineva să tacă; a chema);
țistuitură, s. f. (acțiunea de a face pe cineva să tacă).
tist (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)tist, -uri, s.n. – (mil.)
1. Ofițer, comandant.
2. Funcționar public (Bud 1908): „Să-mpușcăm tisturile” (Bârlea 1924: 13). – Din magh. tiszt „ofițer„.
tist (Dicționaru limbii românești, 1939)tist m., pl.
tiștĭ (ung.
tiszt, funcționar, ofițer,
tisztes, onest, d. vsl.
čistĭ, onoare. V.
cinste).
Vechĭ. Munt. Comandant de dorobanțĭ, supt ascultarea ispravniculuĭ și a mareluĭ vornic în Țara Românească, în timpu Regulamentuluĭ Organic.
Azĭ. Pop. Ofițer de gardiștĭ, comandir. – Pl. și
tisturĭ, ca și
plantoane, considerînd funcțiunea saŭ gradu.
tist (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)tist (
înv.,
reg.)
s. m./s. n.,
pl. tiști/tísturitist (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)tist m. ofițer de gardiști (CAR.). [Ung. TISZT, ofițer].
tist (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)TIST, (
1)
tiști, s. m., (
2)
tisturi, s. n. (
înv. și
reg.)
1. S. m. înalt funcționar de stat.
2. S. n. Ofițer; comandant, căpetenie. — Din
magh. tiszt.