țintă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ȚÍNTĂ, ținte, s. f. I. 1. Cui scurt de metal cu floarea de forme și mărimi diferite, folosit de cizmari, curelari, tapițeri etc.
2. (Despre porumb; în
loc. adj.)
În ținte = cu boabele destul de dezvoltate pentru a fi bun de mâncat; aproape copt.
3. Fig. Mică pată albă pe fruntea cailor și a vitelor; stea, steluță.
II. 1. Semnul sau locul în care se ochește cu o armă de foc sau cu o săgeată;
p. ext. ochire, țintire. ♦ Ceea ce este sau devine obiectul atenției sau privirii cuiva.
E ținta tuturor privirilor. ◊
Expr. A privi (sau
a se uita)
fără (
de)
țintă = a privi în gol. (Adverbial)
A privi (sau
a se uita, a căuta)
țintă sau
a ține (ori
a sta cu)
ochii țintă = a privi fix, ațintit, a fi cu ochii pironiți (la ceva).
2. Locul către care tinde să ajungă cineva. ◊
Loc. adv. Fără țintă = în neștire, razna. ♦ (Rar) Țelul unei întreceri sportive.
3. Scop final, țel, obiectiv. ♦ Spațiul de deasupra porții la jocul de rugbi; but
3. ◊
Teren de țintă = spațiu care cuprinde limitele laterale ale terenului din spatele stâlpilor porții la jocul de rugbi, din care se marchează încercările. – Din
sl. centa „ban, monedă”.