tempo - explicat in DEX

tempo (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
TÉMPO s. n. 1. Viteză, iuțeală cu care se execută o piesă muzicală, conform conținutului și caracterului ei. ♦ Ritm, cadență. 2. (Lingv.) Viteză de succesiune a silabelor cuvintelor în cursul vorbirii; ritm al vorbirii. – Din it., fr. tempo.

tempo (Dicționar de neologisme, 1986)
TÉMPO s.n. 1. Mișcare, grad de rapiditate cu care trebuie cântată o piesă muzicală. ♦ Ritm, cadență. 2. (Lingv.) Viteză de succesiune a silabelor cuvintelor în cursul vorbirii; ritm al vorbirii. // adv. A tempo (muz.; ca indicație de execuție) = revenind la mișcarea de la început. [Art. tempóul. / < it., fr. tempo].

tempo (Marele dicționar de neologisme, 2000)
TÉMPO I. s. n. grad de rapiditate cu care trebuie executată o lucrare muzicală; mișcare, ritm, cadență. II. adv. (muz.) a ~ = revenind la mișcarea de la început. (< it., fr. tempo)

tempo (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
témpo s. n., art. témpoul; pl. témpouri

tempo (Dicționaru limbii românești, 1939)
*témpo n. (cuv. it.). Muz. Ritm, cadență, măsura timpuluĭ.

tempo (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
TÉMPO, tempouri, s. n. 1. Viteză, iuțeală cu care se, execută o piesă muzicală, conform conținutului și caracterului ei. ♦ Ritm, cadență. 2. (Lingv.) Viteză de succesiune a silabelor cuvintelor în cursul vorbirii; ritm al vorbirii. — Din it., fr. tempo.