temă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)TÉMĂ, teme, s. f. 1. Idee principală care este dezvoltată într-o operă, într-o expunere; subiect; aspect al realității care se reflectă într-o operă artistică. ◊
Loc. prep. Pe tema... = în jurul problemei..., despre problema...
2. Motiv melodic dintr-o piesă muzicală. ◊
Temă cu variațiuni = compoziție muzicală care constă în enunțarea unei teme și în valorificarea ei prin diferite transformări ulterioare.
3. Exercițiu scris dat școlarilor, studenților etc. pentru aplicarea cunoștințelor dobândite.
4. (
Lingv.) Grupare de elemente din structura unui cuvânt, constituită din rădăcină, urmată de o vocală tematică și adesea de unul sau mai multe sufixe (gramaticale sau lexicale) ori precedată de prefixe și caracterizată prin faptul că este comună formelor unuia și aceluiași cuvânt. – Din
lat. thema. Cf. fr. thème, it. tema.temă (Dicționar de neologisme, 1986)TÉMĂ s.f. 1. Subiect, materie, problemă (principală) care urmează să fie lămurită; ideea fundamentală care se dezvoltă într-o expunere, într-o operă literară etc. ♦ Grup de fenomene, de aspecte ale vieții materiale și spirituale prezente în opera de artă. ♦ Motiv melodic al unei compoziții muzicale, pe care se compun variațiunile.
2. Subiect de compoziție pentru școlari. ♦ Lucrare (scrisă) pregătită de un școlar.
3. (
Gram.) Parte a unui cuvânt alcătuită de rădăcină, împreună cu prefixele și sufixele. [Cf. fr.
thème, it.
tema, lat.
thema < gr.
thema – subiect].
temă (Marele dicționar de neologisme, 2000)TÉMĂ s. f. 1. subiect, problemă principală care se dezvoltă într-o expunere; aspect al vieții care se reflectă într-o operă artistică. 2. motiv melodic al unei compoziții muzicale pe care se compun variațiunile. 3. lucrare scrisă dată elevilor pentru aplicarea cunoștințelor. 4. (lingv.) parte a unui cuvânt alcătuit din rădăcină (împreună cu prefixele și sufixele), comună numai unuia și aceluiași cuvânt. 5. (mil.) ~ tactică = plan stabilit pentru a servi ca bază studiului teoretic sau practic, cu sau fără trupe, al unei operații de război. (< fr.
thème, lat., gr.
thema, it.
tema)
temă (Dicționaru limbii românești, 1939)*témă f., pl.
e (vgr.
théma, lucru pus. V.
ana-temă). Subĭect, materie (de tratat, de dezvoltat):
a trata o temă ingrată. Traducere de școală din limba maternă în alta:
temă latină, germană (V.
versiune).
Gram. Rădăcina unuĭ cuvînt.
Muz. Motiv pe care se compune o bucată de contrapunct orĭ de variațiunĭ.
temă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)témă s. f.,
g.-d. art. témei; pl. témetemă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)temă f.
1. subiect de tratat, materie de desvoltat:
o temă interesantă; 2. ceeace se dă școlarilor să traducă din limba lor într’alta ce vor s’o învețe:
temă grecească; 3. gram. radicalul unei vorbe;
4. Muz. arie pe care se compun variațiuni.
temă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)TÉMĂ, teme, s. f. 1. Idee principală care este dezvoltată într-o operă, într-o expunere; subiect; aspect al realității care se reflectă într-o operă artistică. ◊
Loc. prep. Pe tema... = în jurul problemei..., despre problema...
2. Motiv melodic dintr-o piesă muzicală. ◊
Temă cu variațiuni = compoziție muzicală care constă în enunțarea unei teme și în valorificarea ei prin diferite transformări ulterioare.
3. Exercițiu scris dat școlarilor, studenților etc. pentru aplicarea cunoștințelor dobândite.
4. (
Lingv.) Grupare de elemente din structura unui cuvânt, constituită din rădăcină, urmată de o vocală tematică și adesea de unul sau mai multe sufixe (gramaticale sau lexicale) ori precedată de prefixe și caracterizată prin faptul că este comună formelor unuia și aceluiași cuvânt. —
Din lat. thema. Cf. fr. thème, it. tema.