teleagă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)TELEÁGĂ, telegi, s. f. 1. Căruță mică (cu două roți) care servește la transportul persoanelor sau al unor poveri ușoare.
2. Cotigă (la plug). – Din
sl. telĕga.teleagă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)teleágă (-égi), s. f. – Căruță mică, căruță ușoară cu două roți. –
Var. telegă, teligă, tileagă. Mr. tăl’igá. Sl. tĕlega, cuvînt de origine dubioasă (Miklosich,
Slaw. Elem., 48; Cihac, II, 406; Conev 71;
cf. Vasmer, III, 89),
cf. bg. talĕg, sb. teljiga, pol.,
rus. telĕga, slov.,
mag. taliga. –
Der. telegar, s. m. (cal de trăsură);
telegări, vb. (
Olt., a obosi caii peste măsură, a extenua);
teleașcă, s. f. (căruță mică), din
rus. teljezka (Scriban).
teleagă (Dicționaru limbii românești, 1939)teleágă f., pl.
egĭ (vsl. rus.
telĭega, car, d. turc.
talika, căruță; bg. ung.
taliga, rut.
teliga, pol.
telega. V.
teleașcă).
Vechĭ. Căruță rapidă cu doŭă roate (saŭ și cu patru), întrebuințată și la deprins caiĭ la trap (bihuncă).
Azĭ. Nicĭ în car, nicĭ în teleagă (saŭ în
căruță), se zice cînd nu-țĭ place ceva în nicĭ un fel. Căruță cu doŭă roate de cărat grinzĭ tîrîndu-le cu un capăt pe pămînt, butoaĭe ș. a. (fr.
haquet). Cotiga pluguluĭ saŭ cotiga caruluĭ (cea din ainte [!] saŭ cea din apoĭ [!]).
Munt. Iron. (
taligă saŭ
-ică). Brișcă ridiculă:
de unde viĭ cu taliga asta ? – În Trans.
telegă, teligă și
tileagă.teleagă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)teleágă s. f.,
g.-d. art. telégii; pl. telégiteleagă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)teleagă f. car fără loitre și scândură, servind la transportul lemnelor lungi. [Slav. TELĬEGA, car].
teleagă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)TELEÁGĂ, telegi, s. f. 1. Căruță mică (cu două roți) care servește la transportul persoanelor sau al unor poveri ușoare.
2. Cotigă (la plug). — Din
sl. telĕga.