țeapă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)țeápă (-țépe), s. f. –
1. Spin, ghimpe. –
2. Vîrf, ascuțiș. –
3. Băț, par. –
4. Par, instrument de tortură. –
5. Ac de insectă. –
6. Suliță. –
7. Barbă, mustață de spic. –
8. Surcea, țandără. –
Var. țep. Mold. țapă. Megl. țapă. Origine incertă. Dacă e sigur că
țap „masculul caprei” este de origine expresivă
țeapă trebuie să aparțină aceleiași familii expresive. Coincide fonetic cu
sl. cĕpa, cuvînt cu sens nedeterminat (Miklosich,
Lexicon, 1108), și care s-ar explica eventual prin
rom.,
sl. cĕpati „a despica”,
sb. cepiti „a acoperi” (Cihac, II, 430; Tiktin; Ivănescu,
BF, VI, 102); dar semantismul este greu de admis. Pe de altă parte, coincide și cu
alb. thep (Philippide, II, 718; Rosetti, II, 124), și cu
it. zeppa „fațetă, teșitură”,
inzeppare „a găuri, a înfige, a bate cuie”. Totuși, intenția expresivă nu apare clar; poate înrudit cu
piț-, puț-, v. aici.
Der. țepos (
var. țăpos),
adj. (ascuțit, spinos, înțepător);
țepușe (
var. țăpuș(e), țepuș),
s. f. (băț, vargă, ascuțiș; ac; vîrf sau dinte de furcă; spin, așchie);
țepușcă (
var. țăpușcă),
s. f. (
Trans., bețișor, scobitoare);
țăpligă, s. f. (
Olt., așchie, țandără);
țăpăruie, s. f. (
Trans., par, țăruș);
țăpoi, s. n. (furcă de paie);
țăpoaică, s. f. (unealtă de pescuit);
țapoș, adj. (înțepător; cu coarne drepte), care ar proveni din
țap și din
țeapă; țăpoșică, s. f. (plante, Nardus stricta, Tordylium maximum);
țepușar, s. m. (lăncier, soldat înarmat cu lance);
înțepa (
var. înțăpa),
vb. (a împunge; a îmboldi, a stimula; a excita, a irita;
înv., a trage în țeapă);
înțepător, adj. (care înțeapă, caustic, usturător);
înțepătură, s. f. (împunsătură);
înțepos, adj. (înțepător);
înțepoșa, vb. refl. (a se înțepa);
țăpar, adj. (
Olt., ascuțit).