talangă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)TALÁNGĂ, tălăngi, s. f. Clopot care se atârnă la gâtul vitelor și al oilor; balangă; sunetul produs de un astfel de clopot. [
Var.:
taláncă s. f.] –
Cf. balangă.talangă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)talángă (-ắngi), s. f. – Balangă, clopoțel. –
Var. talancă. Creație expresivă,
cf. bălăngăni, tilincă. Uneori se folosește ca
interj.,
talang, pentru a imita sunetul tălăngii. –
Der. tălăngi (
var. tălăngăni, tălăncăni),
vb. (a agita, a bate talanga).
talangă (Dicționaru limbii românești, 1939)talángă și
-ncă f., pl.
e și
tălăngĭ, -ncĭ (ca și
balangă, dalangă. V.
telincă și
tilincă). Un fel de clopot supțire [!] care sună dogit și care se atîrnă de gîtu vitelor ca să le auzĭ cînd se rătăcesc pin [!] pădure. – Și
teleancă, pl.
encĭ (Mold. sud), și
telincă (Mold.). V.
acĭoaĭe, harang, izvon.talangă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)talángă s. f.,
g.-d. art. tălắngii; pl. tălắngitalangă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)TALÁNGĂ, tălăngi, s. f. Clopot care se atârnă la gâtul vitelor și al oilor; balangă; sunetul produs de un astfel de clopot. [
Var.:
taláncă s.f.-] —
Cf. balangă.