tala (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)tála interj. – Încet! (se zice despre mers sau despre extenuări făcute în grabă și prolix). –
Var. tala-tala. Creație expresivă,
cf. lelă, hala-bala, tura-vura. –
Der. tală, s. f. (trăncăneală);
tălălăi (
var. Olt. tălăi),
vb. (a sporovăi);
talaf, s. n. (discuție, șuetă), contaminare cu
laf; tălălău (
var. teleleu, Banat
tolălău, Mold. tololoi),
s. n. (zarvă, larmă, hărmălaie;
s. m., palavragiu; zăpăcit, zănatic, smintit, vagabond), explicat de Cihac, ca pornind de la
telal; de Bogrea,
Dacor., IV, 173-81 și Tagliavini,
Arch. Rom., XII, 197, ca pornind de la numele de martir
Talaleo; de Densusianu,
GS, II, 350, din
mag. tél „iarnă”,
telelő „de iarnă”; și de Drăganu,
Dacor., IV, 765-67, din
mag. találó. Este dubletul lui
tiuliuliu (
var. triuliuliu(c)),
adv. (cu nas mare;
adj., nebun, smintit). – Alte
der. teleleică, s. f. (femeie mincinoasă, vagaboandă), pe care Candrea îl lega de
telal; Tălășman, s. m. (nume de bou), cu
suf. -
man (după Tiktin, din
tc. talașmak „a certa”);
tălimb, adj. (mocăit);
teleap-teleap (
var. talap-talap),
interj. (exprimă ideea de mers greoi și apăsat), pe care Bogrea,
Dacor., IV, 853 îl explică prin
rut. taljap-taljap; tararai, s. n. (Banat, cîntec monoton);
tărăraie, s. f. (poveste lungă, odisee);
tărăși, vb. (
Olt., a relata pe larg);
tărășenie (
var. tirișenie),
s. f. (povestire, relatare).
Rus. dialectal
teleljuj „leneș” (
cf. Vasmer, III, 90) și
rut. tal(j)ap trebuie să provină din
rom.