tabla (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)TABLÁ, tablale, s. f. Tavă sau măsuță pe care își poartă marfa plăcintarii, rahagiii etc. ♦ (
Reg.) Tavă de servit. – Din
tc. tabla.tabla (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)TABLÁ s. f. Instrument muzical indian format din două tobe, care sunt lovite cu degetele sau podul palmei.
tabla (Dicționaru limbii românești, 1939)1) tablá f. (turc.
tabla și
tavla, d. it.
távola, de unde și ngr.
távla, V.
tablă).
Mold. Suprafață de lemn orĭ de metal pătrată saŭ rotundă pe care alvițariĭ îșĭ duc marfa saŭ pe care se duce cafea, dulceață ș. a. – În Munt.
tavă.tabla (Dicționaru limbii românești, 1939)2) tablá f. (turc.
tavlá și
istabl, ngr.
stávlos, d. lat.
stábulum, staul. V.
tabla-bașa).
L. V. Grajd la Turcĭ.
tabla (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)tablá (
înv.)
(ta-bla) s. f.,
art. tabláua, g.-d. art. tablálei; pl. tablále, art. tabláleletabla (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)TABLÁ, tablale, s. f. (
înv.) Tavă sau măsuță pe care își poartă marfa plăcintării, rahagiii etc. ♦ (
Reg.) Tavă de servit. — Din
tc. tabla.tablà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)tablà f.
1. masa plăcintarilor și a rahagiilor:
o tabla rotundă și încărcată cu covrigi, simiți, plăcinte AL.;
2. tavă mare pătrată:
mergeți de gătiți tablalele ca dulceți AL. [Turc. TABLÁ].