tabie (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)TÁBIE, tăbii, s. f. (
Înv.)
1. Ridicătură de pământ construită în jurul unui loc întărit, spre a-l apăra.
2. Tabără (
1); redută. [
Pl. și:
tabii] – Din
tc. tabya.tabie (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)tábie (-ii), s. f. – Redută. –
Mr. tabvie. Tc. tabia, din
arab. ta’bija (Șeineanu, III, 115; Lokotsch 1969),
cf. ngr. τάμπια.
Sec. XVII,
înv.tabie (Dicționaru limbii românești, 1939)tábie f., pl.
tăbiĭ și
tabiĭ (turc.
tabiá, d. ar.
ta'biĭe; ngr.
tábia). Redută:
o tabie, adecă [!] o baștă den [!] afară de șanțurĭ (Cost. 1, 281).
Dolj. Șanțu care desparte satu de ogor.
tabie (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)tábie (
înv.)
(-bi-e) s. f.,
art. tábia (-bi-a), g.-d. art. tábiei; pl. tắbii/tábii, art. tắbiile/tábiile (-bi-i-)tabie (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)tabie f. bastion, redută:
acolo ridicară Nemții o tabie între rîu și sat BĂLC. [Turc. TABIA].
tabie (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)TÁBIE, tăbii, s. f. (
înv.)
1. Ridicătură de pământ construită în jurul unui loc întărit, pentru a-l apăra.
2. Tabără (
1); redută. [
Pl. și:
tabii] — Din
tc. tabya.