tăvăleală (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)TĂVĂLEÁLĂ, tăvăleli, s. f. 1. Bătaie, trânteală; rostogolire.
2. Fig. (În
expr.)
A (o) duce (sau
ține)
la tăvăleală =
a) (despre oameni) a fi rezistent la eforturi fizice;
b) (despre lucruri) a nu se strica ușor. –
Tăvăli +
suf. -eală.tăvăleală (Dicționar de argou al limbii române, 2007)tăvăleală, tăvăleli s. f. (pop., er.) act sexual.
tăvăleală (Dicționaru limbii românești, 1939)tăvăleálă f., pl.
elĭ. Acțiunea de a tăvăli. Întrebuințare zilnică:
haĭnă de tăvăleală (dîrvală, gĭurumea),
această haĭnă duce (rezistă)
la tăvăleală. Fam. A trage cuĭva o tăvăleală, a-l da tava, a-ĭ trage o trînteală.
tăvăleală (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)tăvăleálă s. f.,
g.-d. art. tăvălélii; pl. tăvălélităvăleală (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)tăvăleală f.
1. fapta de a (se) tăvăli;
2. întrebuințare zilnică:
haină de tăvăleală; 3. fam. trânteală:
i-a tras o tăvăleală.tăvăleală (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)TĂVĂLEÁLĂ, tăvăleli, s. f. 1. Bătaie, trânteală; rostogolire.
2. Fig. (în
expr.)
A (o) duce (sau
ține)
la tăvăleală =
a) (despre oameni) a fi rezistent la eforturi fizice;
b) (despre lucruri) a nu se strica ușor. —
Tăvăli +
suf. -
eală.