tărhat - explicat in DEX

tărhat (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
TĂRHÁT, tărhaturi, s. n. (Pop.) Sarcină, povară; bagaj, calabalâc. – Din magh. terhet (acuz. lui teher).

tărhat (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
tărhát (-turi), s. n. – Povară, catrafusele ciobanului. – Var. tîrhat, (Bihor) tărhatiu „sarcină”. Mag. terh, acuz. terhat (Cihac, II, 532; Tiktin; Pușcariu, Lr., 105), cf. rut. terh, slov. Din același cuvînt mag. care înseamnă „încărcat, greu” provine tărhită, s. f. (Trans., potîrniche), datorită felului său de a merge (după ipoteza improbabilă a lui Cihac, II, 402, din sl. tetrĕvĭ „fazan”), din mag. terhes „supraîncărcat”, de unde vine și tăr(h)oasă, s. f. și adj. (însărcinată), cf. grea și ceh. terchavy „grea” și „însărcinată”. Cf. tar.

tărhat (Dicționaru limbii românești, 1939)
tărhát n., pl. urĭ (ung. terh, ac. terhet, id. V. tearh). Trans. Olt. Bagaj, calabalîc: toamna cĭobaniĭ se scoboară la șes cu tot tărhatu. – În Munt. tîrhat, în Mold. tarhat (ca talhar, saltar).

tărhat (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
tărhát (pop.) s. n., pl. tărháturi

tărhat (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
TĂRHÁT, tărhaturi, s. n. (Pop.) Sarcină, povară; bagaj, calabalâc. — Din magh. terhet (acuz. lui teher).