tăinuitor (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)TĂINUITÓR, -OÁRE, tăinuitori, -oare, adj.,
s. m. și
f. 1. Adj. Care tăinuiește, care ascunde ceva.
2. S. m. și
f. Persoană care tăinuiește fapta unui răufăcător, care adăpostește o persoană urmărită de justiție sau ascunde lucruri furate, mărfuri de contrabandă etc. [
Pr.:
-nu-i-] –
Tăinui +
suf. -tor.tăinuitor (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)tăinuitór (-nu-i-) adj. m.,
s. m.,
pl. tăinuitóri; adj. f.,
s. f. sg. și
pl. tăinuitoáretăinuitor (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)TĂINUITÓR, -OÁRE, tăinuitori, -oare, adj.,
s. m. și
f. 1. Adj. Care tăinuiește, care ascunde ceva.
2. S. m. și
f. Persoană care tăinuiește fapta unui răufăcător, care adăpostește o persoană urmărită de justiție sau ascunde lucruri furate, mărfuri de contrabandă etc. [
Pr.: -
nu-i-] —
Tăinui +
suf. -
tor.tăĭnuitor (Dicționaru limbii românești, 1939)tăĭnuitór, -oáre s. Acela care tăĭnuĭește (o crimă, un furt, un lucru furat):
tăĭnuitoriĭ trebuĭe să fie pedepsițĭ ca și făptașiĭ.