tăbăcar (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))TĂBĂCÁR, tăbăcari, s. m. Specialist în
tăbăcitul pieilor. – Din
tabac2 +
suf. -ar.tăbăcar (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)TĂBĂCÁR, tăbăcari, s. m. Muncitor specialist în tăbăcitul pieilor; tabac
2, timar, argăsitor. –
Tabac2 +
suf. -ar.tăbăcar (Dicționaru limbii românești, 1939)tăbăcár m. (d.
tabac 1. D. rom. vine sîrb.
tabakar).
Sud. Acela care tăbăcește (tabac, dubălar). – Fem.
-ăreásă, în est și
-ăríță.tăbăcar (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)tăbăcár s. m.,
pl. tăbăcárităbăcar (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)tăbăcar m. cel ce tăbăcește piei sau le vinde deja tăbăcite.
tăbăcar (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)TĂBĂCÁR, tăbăcari, s. m. Muncitor specialist în tăbăcitul pieilor; tabac
2, timar, argăsitor. —
Tabac2 +
suf. -
ar.